Mai mult decât memoriile unui star rock. Bono aduce un omagiu Americii

În timpul turneului în Statele Unite, după lansarea celui de-al cincilea album de studio al formației U2, Bono s-a oprit la casa din Nashville a celebrului cântăreț country Johnny Cash care, împreună cu soția sa June, l-a invitat pe acesta la masa de prânz. Cei doi au dezvoltat o prietenie legată de muzică dar și de religie, Johnny Cash luptându-se multă vreme cu dependența de alcool și droguri, scrie CNN. 

„Cu toată credința și convingerea sa profundă, el nu ar putea fi niciodată genul evlavios, și poate de aceea atât de mulți sunt atrași de el. Johnny nu le cânta celor blestemati, cânta cu cei blestemati și uneori simțeai că ar prefera compania lor”, povestește Bono în cartea sa, „Surrender: 40 Songs, One Story” (Capitulare: 40 de melodii, o singură poveste)

O parte din această descriere s-ar putea aplica și lui Bono. Paul David Hewson s-a născut în Dublin, Irlanda. A devenit apoi star rock, activist și antreprenor, iar acum se află într-un turneu în SUA pentru a-și promova memoriile. Toate aceste fațete sunt descrise într-o carte amuzantă, de 500 de pagini, în care artistul povestește evenimente din viața sa.

Mai mult decât memoriile unui star rock

Cartea lui Bono reprezintă un contrast revigorant cu modul în care mulți americani văd astăzi credința și politica.

Tot mai mulți americani s-au alăturat la ceea ce un analist a numit Statele Fracturate ale Americii: se împrietenesc doar cu oameni care împărtășesc convingerile lor politice și religioase. Dar Bono creează prietenii strânse cu lideri mondiali și politicieni cu care are dezacorduri fundamentale.

Chiar și credința lui leagă elemente religioase care în mod normal nu se intersectează. În unele pasaje din carte, el manifestă o profundă familiaritate cu scripturile și o reverență pentru Cristos. Și totuși, el mai spune că nu a găsit niciodată o biserică pe care să o numească acasă și „că spre ceea ce tânjește spiritul uman nu poate fi blocat de niciun cult religios”.

„Nu este doar faptul că unii dintre cei mai buni oameni pe care i-am cunoscut nu subscriu la nicio tradiție de credință anume, este mai mult faptul că oamenii care își mărturisesc în mod deschis credința, pot fi – cum să spun? — nepăsători. Într-o lume în care este imposibil să eviți publicitatea, nu vreau ca persoana de lângă mine să-și vândă părerea despre Marile întrebări. Trăiește-ți dragostea, este răspunsul corect”, scrie Bono.

Dar el își exprimă încrederea într-o altă sursă. Este ceea ce descrie drept „ideea” Americii. U2 are de multă vreme o relație strânsă cu SUA.

Trupa s-a format la Dublin în 1978, când Bono a făcut echipă cu trei colegi de liceu: Adam Clayton, Larry Mullen Jr. și Richard „The Edge” Evans. Ei au devenit celebri la începutul anilor ’80 cu al treilea album de studio „War”, ceea ce revista Rolling Stone a numit un „live, pur și simplu, fără egal”.

Decenii mai târziu, o trupă despre care Bono spune adesea că a început cu doar „trei acorduri și adevărul”, a câștigat 22 de premii Grammy, mai mult decât orice altă formație.

O parte din succesul trupei vine din familiaritatea lor cu cântecele americane. Multe dintre melodiile cele mai populare reflectă o cunoaștere profundă a muzicii rock americane, gospel și blues. U2, nu un artist american, a fost cel care a scris un omagiu emoționant adus reverendului Martin Luther King Jr., cu melodia „Pride (In The Name of Love)”.

În „Surrender”, Bono aduce un omagiu Americii însăși. Unele trupe europene se temeau să facă turnee în Sud și în Vestul Mijlociu, respingând regiunile ca fiind plictisitoare și nesofisticate. Dar Bono spune că U2 a ajuns să iubească acele locuri din Statele Unite, „simțind decența oamenilor care acordau o mare valoare temelor conservatoare, precum bunele maniere și încrederea în sine, deși mulți aveau opinii politice foarte diferite de ale noastre”.

El citează și din celebrul discurs inaugural al lui Franklin Delano Roosevelt din 1933 „singurul lucru de care trebuie să ne temem este frica” și citează poemul înscris pe Statuia Libertății: „"Dă-mi obiceiul tău, săracul tău, Masele voastre îngroșate doresc să respire, Refugiul nenorocit al țărmului tău,Trimiteți-le pe acestea, pe cei fără adăpost, Îmi ridic lampa lângă ușa aurie!”

Bono exprimă credința și optimismul în America, pe care mulți americani nu le mai împărtășesc. El spune că America este construită pe „o idee”. Este un loc care „oferă har pentru fiecare primire care este căutată” pe tot globul. El a amplificat această noțiune în turneul său actual, spunând la un moment dat că „America este o melodie care încă se compune”.

Într-un discurs din 2012 la Universitatea Georgetown, Bono a oferit poate cea mai detaliată descriere a sa despre ceea ce înseamnă America pentru el.

„Irlanda este o țară grozavă, dar nu este o idee. Marea Britanie este o țară grozavă, dar nu este o idee. Așa vă vedem în întreaga lume, ca una dintre cele mai mari idei din istoria omenirii, chiar acolo, cu Renașterea, chiar acolo, cu rotațiile culturilor și albumul The Beatles "White". Ideea, ideea americană... că tu și cu mine suntem egali prin naștere. Și Dumnezeu te iubește pentru asta, pentru că acestea nu mai sunt doar idei americane. Nu există drepturi de autor asupra lor. Aceste adevăruri, adevărurile tale, sunt evidente în noi.”

Bono le reamintește cititorilor că America a avut multă vreme o stăpânire mitică asupra Irlandei. El spune că mulți irlandezi au fost mândri când JF Kennedy a devenit primul președinte catolic irlandez al țării și au fost uimiți când SUA au devenit prima națiune care a trimis un om pe Lună.

„Înainte de zborurile transatlantice, când irlandezii și-au părăsit casele pentru a merge în America, era ca o moarte. Și totuși, ei aveau să renască în acest pământ al făgăduinței.”

Între politică și credință

Tot mai mulți americani spun că Statele Unite au fost fondate ca o națiune creștină și nu ar trebui să existe nicio separare între biserică și stat. Unii spun chiar că violența este justificată în apărarea acestei viziuni asupra Americii.

Dar Bono oferă un alt model pentru câți americani pot practica politica și credința.El vine dintr-o țară în care mii de oameni au murit pentru că nu au putut găsi compromisuri în religie și politică.

El a crescut în Irlanda într-o perioadă în care nordul țării s-a împărțit pentru a stabili dacă ar trebui să rămână în Regatul Unit sau să devină independentă. Acest dezacord, alimentat de tensiunile dintre protestanți și catolici, a dus la o explozie de violență între 1968 și 1998, care a provocat moartea a peste 3.500 de oameni. Multe victime au fost civili, mutilați sau uciși de mașini-bombă și alte forme de violență.

Această istorie agitată l-a inspirat să adopte o mantră personală: „Compromisul este un cuvânt costisitor. Niciun compromis, cu atât mai mult.”

Când Bono descrie „apartheidul religios” care i-a divizat țara, acesta este singurul loc din carte în care își manifestă furia. El condamnă grupurile paramilitare din Irlanda care au folosit violența și nemulțumirile religioase împotriva civililor, în numele libertății. El povestește, de asemenea, cum a evitat să devină victima unui astfel de bombardament.

A fost crescut de tatăl său, Brendan Robert, catolic, și de mama sa, Iris, protestantă, într-un mediu care disprețuia intoleranța religioasă. A urmat una dintre primele școli secundare neconfesionale din Irlanda, unde elevii au fost învățați să prețuiască diversitatea religioasă. Tot acolo și-a cunoscut soția, Alison, cu care are 4 copii.

Lecțiile pe care Bono le-a învățat la școală despre intoleranța religioasă le-a adus în cariera sa. În iulie 2005, în timpul unui concert la Berlin, Bono a denunțat extremiștii islamici care detonaseră bombe în toată Londra, ucigând 52 de persoane și rănind alte câteva sute.

A apărut cu o banderolă pe care era inscripționat cuvântul „Coexist”, format dintr-o cruce creștină, o stea a lui David și o semilună islamică. „Isus, evreu, Mohammed, este adevărat. Toți fiii lui Avraam”, a scandat el pe scenă, arătând spre simboluri pentru a pleda pentru toleranță religioasă în timpul războiului – un gest pe care l-a repetat pe tot parcursul turneului.

Secretul succesului activistului Bono 

A fost lider în Jubilee 2000, o campanie de succes care a dus la anularea a peste 100 de miliarde de dolari din datoriile datorate de țările sărace. El a co-fondat organizațiile ONE și RED pentru a lupta împotriva sărăciei extreme și a răspândirii HIV/SIDA în țările în curs de dezvoltare.

Multe din memoriile sale prezintă trecerea de la concertele sold-out la camere de hotel distruse. Bono descrie întâlnirea cu politicieni și filantropi într-o „lume a costumelor, sandvișurilor și lămpilor fluorescente”. A înflorit în acea nouă arenă datorită capacității sale de a ajunge la un acord cu tot felul de lideri.

De exemplu, Bono l-a convins pe senatorul conservator Jesse Helms, care s-a opus ca ziua de naștere a lui Luther King să fie declarată sărbătoare națională și a numit SIDA „boala homosexuală”, să ofere finanțare pentru combaterea crizei SIDA din Africa.

Cum a făcut-o? Bono spune că a găsit un punct comun cu Helms invocând povești despre modul în care erau tratați leproșii în Biblie. El spune că analogia sa i-a provocat lacrimi congresmanului american.

„Căutarea unui teren comun începe cu o căutare a unui teren mai înalt. Chiar și cu adversarii tăi. Mai ales cu adversarii tăi. Ideea simplă, dar profundă, că nu trebuie să fii de acord în totalitate, dacă singurul lucru cu care ești de acord este suficient de important.”

Fanii U2 au speculat mult despre credințele spirituale ale lui Bono. Spre sfârșitul memoriilor sale, el se definește pe sine ca un „urmaș al lui Cristos” care nu poate urma calea, dar este autentic.

„Mă țin de linia atribuită lui Francisc de Assisi, care le-a spus adepților săi: ‘Mergeți în lume să predicați Evanghelia și, dacă este necesar, folosiți cuvinte’”, spune el.

Acest sentiment ar putea suna ca o platitudine de la un star rock bogat. Dar într-un moment în care SUA se confruntă cu propriile probleme, o escaladare periculoasă a conflictelor politice și civice, aceste cuvinte ar putea fi exact ceea ce au nevoie să audă americanii.