Matei Vişniec, Cel mai iubit dintre bucovineni

Parafrazez aici titlul unui roman celebru de Marin Preda Cel mai iubit dintre pamînteni pe care nu l-am citit, dar titlul sau mi se pare acum mai potrivit ca oricând căci, efectiv, Matei Vişniec, dramaturg reputat,  originar din Rădăuţi,  este « cel mai iubit dintre bucovineni » . Un teatru din Suceava îi poartă deja numele în ciuda faptului că este încă, pentru a-l cita pe un prieten, « contemporanul nostru », contemporan apropiat şi prezent, un festival îi prezintă anual opera şi reuneşte regizori, scriitori, studenţi  pentru a o pune în perspectiva prezentului, o talentată poetă, directoare a teatrului, se dedică acestor celebrări simple şi umane, Carmen Veronica Steiciuc.

Anul acesta ele au fost puse sub semnul unei devize legitim inspirate de contextul controversatelor alegeri europene: Teatrul şi Democraţia, ambele fiind valori şi practici ale Europei încă de la începuturi, de la greci. De aceea, când ele sunt ameninţate, Europa însăşi e ameninţată!

La capătul unui un zbor de noapte agitat, cu aterizări nu forţate, dar anulate, am sosit la Suceava doar după deschiderea oficială a festivalului: când eviţi nedeliberat şi provocator o asemenea situaţie e o şansă!  De aceea doar cu câteva minute înaintea orei prevăzute pentru o întâlnire organizată la liceul Ştefan cel Mare am intrat amândoi, Matei şi cu mine, în celebra instituţie pedagogică. Elevii  consituiau o comunitate vie, efervescentă ce, implicit, exprima o aşteptare reală, incitantă, o aşteptare cu nimic complezentă. O conversaţie depinde de ambii parteneri şi de aceea, fără îndoială, în ciuda oboselii, dezbaterea a fost vie, deschisă, aş zice, luminoasă. În continuare, am dialogat cu Sever Voinescu despre teatru şi « spiritul timpului », interogaţie decisivă azi când, parcă mai mult ca oricând, scena şi viaţa intră în contact, se completează şi se înfruntă!

Teatrul nu poate schimba lumea, cum se imagina utopic în anii 60, dar teatrul, reunind plăcerea şi responsablitatea, îi poate servi de alertă spectatorului. E ceea ce realizează un inspirat spectacol cu Rinocerii de Ionesco, pus în scenă de Alain Timar, directorul teatrului Les Halles din Avignon. Într-un decor abstract, ameninţarea alienării fasciste e înlocuită prin alienarea « consumeristă », actuală graţie unor soluţii originale ce evocă densitatea, aglutinarea cumpărătorilor în malluri sau supermarket-uri. Obiecte, alimente, totul poate fi achiziţionat fără necesitate efectivă, sub influenţa comunităţii care se polarizează pe gesturile stereotipate ale acumulării « absurde ». Plastician recunoscut, Alain Timar concepe siluete derutante pentru a desemna contaminarea generală proprie rinoceritei şi, în final, îmbulzind căruciorele din magazinele de consm, procedează la o teribilă încarcerare a lui Béranger, personajul central. El e anihilat şi numai printr-un efort extrem se va putea extrage pentru a-şi afirma rezistenţa şi refuzul de a capitula. Mai mult ca oricând motivul « rinocerilor » e azi de actualitate şi situaţia din Franţa o confirmă… Tot aşa cum sub geamurile lui Béranger se aud mugetele rinocerilor, răsună pe strazile Parisului şi al altor oraşe urletele « vestelor galbene » înrudite cu animalele care distrug şi fascineză la Ionesco. Rinocerii, în Europa, se trezesc şi ameninţă!

Printr-un hazard – era doar hazard ? – o dezbatere pasionantă a reunit invitaţi din Est şi din Vest în curtea cetăţii unde, ca la Avignon, la umbra unor arbori bătrâni, s-a dezbatut direct şi fără demagogie despre soarta teatrului azi şi despre imperativul de a nu abdica. Apoi, în acelaşi spirit, Sever Voinescu şi Andrei Cornea au procedat, pornind de la o nouă traducere a trei texte de Aristofan, la o interogaţie binevenită, privind puterea comediei într-o societate, puterea « comediei vechi », cum se spune,  ce se confruntă cu temele conflictuale ale oraşului şi ale cetăţenilor, refuzând umorul lejer şi lipsit de pericol. De ce totuşi Aristofan, în ciuda pertinenţei motivelor tratate pentru lumea actuală, rămâne puţin jucat, de ce e atât de uitat ? O întrebare necesară în aşteptarea unui regizor apt să-i răspundă, să-i reanime energia care agita « democraţia » Atenei.

La Suceava, s-a afirmat respectul faţă de cărţi şi un capitol important din program le-a fost acordat, căci atât Matei Vişniec cât şi Mihai Măniuţiu le-au prezentat şi au revelat puterea lor secretă de a interoga lumea, de a trezi spiritul şi de a-i acorda aerul necesar oxigenării lui. Înainte de plecare am primit în dar două volume de poeme semnate de Matei şi de Carmen Steiciuc, volume de care zile întregi nu m-am despărţit. Ele m-au însoţit aşa cum m-a însoţit pictura pe sticlă oferită de o artistă pe care o descopeream la Suceava, Luana Popa a cărei operă seduce prin subtilul echilibru între abstracţie şi realism.

Prezenţa lui Emil Lansmann, editor neobosit, care a publicat un număr considerabil de dramaturgi şi care a fost primul descoperitor al lui Matei Vişniec, confirma importanţa acordată textelor în festivalul de la Suceava. A scrie şi a citi au devenit azi acte de necapitulare, inspirate parcă de refuzul lui Béranger de a se lăsa contaminat de « rinocerită »… şi aici, în nordul ţării, ele au fost deplin onorate.

Seara, ne reuneam în jurul scenei de unde ne parveneau vorbele organizate muzical într-un spectacol admirabil, semnat de Serge Barbuscia, Cum am dresat un melc pe sînii tăi de Vişniec. Aici cuvintele se înlănţuiau ca într-o sonată precisă, compusă de un muzician baroc, lejer şi organic: scena confirmă virtuţile poetice ale lui Matei. Iar apoi am asistat la un spectacol inventiv şi profund ancorat în realitatea actuală a României, unde părinţii, pentru a-şi câştiga existenţa îşi lasă adesea copiii singuri pentru o perioadă din viaţă. Spectacol ce  captiva prin subtila tratare a motivului ce nu eşua în sentimentalisme, dar nici în cinism. Echilibru fragil de naivitate şi luciditate. N-a fost cazul, din păcate, cu subtile texte fragmentare scrise de Vişniec şi reunite sub un termen metaforic, Teatru vag, texte stupid ţipate, texte mutilate de lipsa de inteligenţă a regiei semnate de Alex Nagy şi de vulgaritatea sonoră a tinerilor interpreţi ce păreau descinşi din fundul mahalalelor pe care nu le frecventez.  Mă făcea să mă întreb: de ce să ascult o asemenea deteriorare a limbii, de ce să admit o asemenea înjosire a ei? Nu am putut părăsi spectacolul, fiind prizonier într-un autobuz. Un captiv  fără soluţie de scăpare!

Unitatea ansamblului şi disponibilitatea actorilor de la Teatrul din Suceava se revelă într-un amuzant « musical » intitulat Pisici. El va putea fi văzut şi la Festivalul de la Sibiu. Am regretat plecarea din Suceava care mi-a interzis să asist la spectacolul inspirat de Alice de Lewis Carol, Alice in Oglindiria, semnat de Gavriil Pinte şi Roxana Ionescu. Am regretat, de asemenea, neputinţa de a asculta din nou extraordinarul recital consacrat de către Constantin Chiriac prieteniei dintre Creangă şi Eminescu sau Amintirile Adei Milea şi spectacolul acestei coregrafe de geniu care e Andrea Gavriliu pe care am descoperit-o în neuitatul Rambuko semnat de Mihai Măniuţiu sau  conferinţa Oltiţei Cîntec despre « teatrul documentar » care a fost la modă în tinereţea mea şi care acum revine. Eterna reîntoarcere e confirmarea ca oamenii resimt nevoi constante şi formulează răspunsuri înrudite. De aceea totul nu revine la fel, dar rămâne profund înrudit!

Alte frustrări au marcat trecerea mea prin festivalul de la Suceava, dar, de ce să mă ascund, m-am bucurat că de aceea am putut evita unele spectacole, îndeosebi cele semnate de Mustafa Aouar, animator talentat, dar regizor mediocru. Ele te întristează căci eşecurile teatrului nu sunt niciodată indiferente!

Revenit la Bucureşti, vedeam din nou, la Teatrul Dramaturgilor Români, admirabilul spectacol Despre tandreţe, semnat de Felix Alexa pornind de la un text de Matei. I-am deplorat absenţa la Suceava. O asemenea « sfâşiere » între revelaţie şi decepţie e proprie oricărui festival.

La Suceava, teatrului i se adaugă oamenii, întâlnirile… cum a fost cea cu o familie franco-română care a restaurat câteva case, regăsind cu o acurateţe extremă spiritul locurilor bucovinene şi suscitând astfel în admiratorul ce eram o nostalgie particulară: nu a dispărut totul! nu moare totul. Cum să uit o frescă de la Suceava care mi se pare a fi precursoarea abstracţionismului cromatic – un perete de îngeri în roşu ! –, dar mai ales apusul de soare la Putna unde răsunau grav şi repetitiv rugăciunile de seară. Le ascult şi mă cufund în adâncul acestor voci ca într-o altă lume până într-atât, încât un călugăr s-a apropiat de mine şi mi-a mărturisit că a văzut în ochii mei emoţia resimţită. Câtă acuitate de percepţie pentru a observa concentarea  privirii mele… aşa cum odinioară am descoperit-o pe cea a soţiei mele Monique în Japonia, la Kyoto, în faţa celebrei grădini Ryoan–ji. Am schimbat adresele şi sper să ne revedem. O altă întâlnire, la fel de seducătoare a fost aceea cu o tânără candidată la arta teatrului, Mădălina Mantu, a cărei pasiune şi dăruire mi-a amintit-o pe Nina din Pescăruşul.  M-a îmbrăţişat ca pe un Trigorin… cu care mă identifica! I-am simţit incandescenţa. Îi doresc să aibă însă un destin mai lipsit de dramă ca personajul lui Cehov. Ea mi-a amintit-o şi pe acea tânără cercetătoare din Suceava a cărei urmă am pierdut-o, pe care am admirat-o la colocviul de acum câţiva ani al Academiei Române consacrat aniversării lui Shakespeare. Sper că nu a plecat în America !