Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Textele și comentariile pe care vi le prezentăm astăzi au fost extrase din lucrarea „Eminescu. Articole politice”, volumele I, II, III, Academia Română, Fundația Națională pentru Știință și Artă. București, 2015. Ediție critică și note de D. Vatamaniuc. Introducere de Eugen Simion.
„(...) o zi în care nu numai celebrăm un mare creator, dar și o zi de reflecție asupra culturii române, în genere, și a proiectelor culturale de interes național”. Citatul face parte din expunerea de motive a legii prin care ziua de naștere a lui Mihai Eminescu, 15 ianuarie, era declarată Zi a Culturii Naționale. Inițiatorii proiectului legislativ au fost 50 de parlamentari social-democrați și unul liberal - actorul Mircea Diaconu. Era 16 noiembrie 2010 când legea a fost supusă la vot, în Cameră: 175 de deputați au fost pentru, unul a fost împotrivă (!) și doi s-au abținut.
1. CA LA NOI LA NIMENEA - de Mihai Eminescu
TIMPUL, 12 septembrie 1878
Societatea românească este înfăţişată de Eminescu, sub aspectul vieţii politice, ca o scenă pe care se juca "comedia constituţionalismului". Întâlnim şi în acest articol pasaje care anticipează pamfletele argheziene prin violenţa şi culoarea limbajului critic la adresa societăţii româneşti din acea vreme.
(D. Vatamaniuc)
Nemulțumirea lui Eminescu cuprinde toate domeniile societății românești, de la formele sociale la cultură și limbă. Este scârbit de gazetarii ignoranți și buni de gură, de păturile superpuse care au acaparat economia și politica, e dezgustat de politică, deși scrie cu precădere articole politice, nu-i mulțumit de calitatea învățământului public, denunță „internaționala pe acții” a liberalilor, dar acceptă un stat cu instituții liberale cu condiția ca acestea să respecte legile naturale, admite chiar „absolutismul sincer” în locul despotismului și demagogiei practicate de „nulitățile catilinare” (o categorie morală ce obsedează pe Eminescu). Toate scăderile, corupția, spiritul tranzacțional, imoralitatea, incultura, afacerismul - pe scurt toate relele societății românești de la 1870-1880 sunt întruchipate de fanariotul modern, umblat la școli străine, șmecher, urmașul de fanarioți zburătăciți de mișcarea lui Tudor Vladimirescu. Ciocoiul de lume nouă exasperează pur și simplu pe gazetarul Eminescu.
(acad. Eugen Simion)
Citește pe Antena3.ro
Proverbul acesta, moştenit din moşi strămoşi, e rezultatul unei dureroase istorii, în cursul căreia poporul nostru, pierzând orice speranţă de îndreptare, ia lucrurile mai mult în bătaie de joc, ca şi cînd lui Dumnezeu i-ar fi plăcut să drapeze tragedia sorţii noastre cu foarte multe scene comice. Realitatea tragică a vieţii noastre de stat e nespusa mizerie a populaţiunilor de jos, e stoarcerea lor prin nemăsuratele clase improductive, compuse mai cu seamă din străini, e uşurinţa şi lipsa de caracter în viaţa publică, e putrejunea bizantină a puilor de fanarioţi care, sub masca interesului general, fură de sting, fie pe calea diurnelor şi lefilor nemeritate, fie prin arendarea moşiilor statului, fie pe alte mii de căi. Comedia consistă însă în minciuna vecinică a constituţionalismului, în pretextarea diferitelor libertăţi publice, a civilizaţiei şi a altor mofturi pentru a acoperi unica tendenţă a acelei negre mulţimi de liberali care nu caută, nu visează decît puterea statului, pentru ca prin mijlocul ei să prade. O mulţime de oameni mari se mişcă pe această scenă bizară, pe care toate sînt cu putinţă afară de un singur lucru: onestitatea. Autori cari nu ştiu a scrie o frază corectă (vezi Pseudo-Ureche), oameni de stat cari nu pot justifica nici săvîrşirea şcoalei primare, advocaţi fără ştirea lui Dumnezeu, pictori orbi şi sculptori fără de mîni, generali cari nu ştiu citi o hartă, subprefecţi ieşiţi din puşcărie, legiuitori recrutaţi dintre stîlpi de cafenele, jucători de cărţi şi oameni cu darul beţiei, caraghioşi cari înaintea erei liberale vindeau bilete la café chantant, iată banda ocultă care guvernează azi România, bandă care, pînă mai ieri republicană pînă la comunism, astăzi crează decoraţii, împărţindu-le între ei cu profuziune; ieri voind să răstoarne pe Domn, azi îl titluiesc rege; ieri proclamînd republică la Ploieşti, azi joacă cu aceeaşi măiestrie pe linguşitorii Curţii. Din focarul Bucureştilor putrejunea morală şi socială se menţine metodic asupra întregei ţări; din painjinişul hidoasei pocituri se-ntind firele în filialele societăţii de exploataţie ce au forma de comitete de salut public. Pe cînd nici o îndreptare nu se face nici şcolii, nici bisericii, nici ramurilor de producţiune materială, tot pe atunci presa vecinicei minciuni, presa radicală, discută subtilităţi despre cea mai bună organizare a statului. Militari cari au pus pistolul în pieptul lui Vodă Cuza azi au reintrat în rangurile lor militare şi sînt decoraţi; omul care a proclamat la Ploieşti republica şi l-a detronat pe Vodă e-naintat, primeşte decoraţii şi reprezintă azi pe monarhul pe care l-a trădat ieri înaintea altor principi. A-şi călca jurămîntul a devenit în România un titlu de înaintare. Plebea de sus, slugarnică cătră cei mari, de neomenoasă cruzime şi trufie cu clasele de jos, esploatează poziţia ei oficială în interesul ei privat. Un meschin egoism, o lăcomie de cîştig ca orice mijloace, lipsa de buna-credinţă în afacerile publice şi în cele private, făţărnicia şi amăgirea ca busolă a presei, iată cumplitele efecte ale unui guvern liberal de cîţiva ani. Încă alţi cîţiva ani şi societatea va începe a plesni din toate încheieturile. Elemente străine vor inunda România ca valurile potopului, după ce vor fi subminat terenul pe care hidoasa pocitură conduce ca regisor comedia meschină jucată de bufonii partidului său. Mai mult încă. Noi credem că mîni-poimîne, desfiinţîndu-se şi justiţia, va începe deplina anarhie. (...) Să ne aşteptăm dar curînd la desfiinţarea justiţiei, la darea frîului slobod tuturor hoţiilor, la corupţiunea deplină, sub pretext că tribunalele sînt părtinitoare. Oricît de părtinitoare ar fi însă, ele sînt mai bune decît curţile cu juraţi, căci în orice caz e mai preferabilă o justiţie nedeprinsă încă bine cu cercetări criminale, deci îngăduitoare, decît nici o justiţie. Juraţii însă nu sînt nici o justiţie. Articolul tendenţios al „Românului", vro inspiraţiune a d-lui Stătescu, cel care permută şi destituie judecătorii pentru opiniile lor, cel care a propus graţiarea de vinovaţi făţişi, dar exercită presiune asupra judecătorilor ca să condamne oameni nevinovaţi, merită a fi reprodus ca un model de făţărnicie, amăgire şi lipsă de pudoare. (...)
2. PATOLOGIA SOCIETĂŢII NOASTRE - de Mihai Eminescu
TIMPUL, 4 ianuarie 1881
Eminescu considera oportun, din calitatea sa de redactor-şef al celui mai important cotidian al opoziţiei, să examineze situaţia societăţii româneşti din perspectiva a trei decenii de activitate politică, în care se succedară la conducerea ţării guverne liberale şi conservatoare. Două generaţii, cea de la 1848 şi cea de la 1959, îşi vedeau înşelate aşteptările într-o societate stabilă, cu respect pentru adevăr şi dreptate. Decadenţa clasei politice şi disoluţia moralităţii publice atingeau însăşi "inima ţării”. Eminescu examinează societatea românească asemeni unui clinician şi stabileşte diagnosticul: fuga de muncă. Diagnosticul este aplicat, fără echivoc, pe tot parcursul publicisticii eminesciene.
(D. Vatamaniuc)
Trebuie recunoscut, franc, că proza politică a lui Eminescu este eminentă, creatoare (în sens literar) în cel mai înalt grad, plină de idei și colorată de o emotivitate și o imaginație pe care nu știu câți alți gazetari români au putut-o egala.
(acad. Eugen Simion)
În situaţiunea politică şi în condiţiunea civilă ce s-a croit familiei române prin noile legi se simte de toţi o stare de siluire şi o anomalie, cu toată organizaţiunea savantă a instituţiunilor, în toate raporturile sociale tradiţionale, încât am ajuns să nu credem în nimic stabil. Putem zice că nu este un singur om serios între noi, fie martor, fie autor, în revoluţiunile ce ne-au agitat şi ne agită de treizeci de ani, care să creadă în stabilitatea stării de lucruri în care ne aflăm; nu este om care să nu se întrebe când o să se sfârşească această operă interminabilă de schimbări care divizează din ce în ce mai mult societatea noastră în tabere ostile. Nu ne adresăm aci la oameni cari găsesc un motiv de optimism în satisfacerea apetitului lor şi ambiţiunilor lor personale. Această clasă de oameni nu este făcută nici să simţă, nici să înţeleagă condiţiunile superioare de existenţă şi de trai pentru o societate şi nici este în stare a da cel mai mic ajutor pentru consolidarea societăţii. Vorbim pentru oamenii cari sunt preocupaţi de condiţiunile de existenţă, de prosperitate a societăţii şi cari se îngrijesc de soarta ţării oricari ar fi credinţele lor, fie conservatori, fie, precum s-au numit, liberali. Ceea ce simţim noi în privinţa stării de lucruri de astăzi nu ni se pare să fie o impresiune personală şi trecătoare.
Mai multe simptome, între cari limbagiul provocator şi aspru al jurnalelor guvernamentale, ne fac să credem că situaţiunea noastră politică şi socială persistă a sta în stadiul revoluţionar. Spiritele sunt cuprinse de neîncredere şi nu se pot împăca cu ideea că lucrurile pot merge aşa precum merg astăzi. O reacţiune deja a început a se manifesta, deşi cam slabă, în contra mişcării repezi şi violente cu care s-a accentuat opoziţiunea coaliţiunii din 1876 şi, după cum credem noi, această reacţiune are să urmeze în mod irezistibil, deşi treptat. Ca să poată fi însă eficace reacţiunea contra spiritului revoluţionar trebuie ca cu toţii să ne dăm seamă de cauzele ce turbură societatea, de elementele ce împiedecă redobândirea echilibrului pierdut şi să le combatem cu curaj şi stăruinţă. Moravurile publice, spiritul public la noi au luat o direcţiune foarte periculoasă şi partidul care ne guvernă de patru ani de zile a contribuit foarte mult a le altera. Dintr-un principiu tutelar, principiul egalităţii înaintea legii, s-a făcut o armă de război între clase; toate condiţiunile sociale s-au surpat şi s-au amestecat într-un fel de promiscuitate; tradiţiunile ţării s-au uitat cu totul; o clasă nouă guvernantă s-au ridicat, fără tradiţiuni şi fără autoritate, încât ţara cea mare, temeiul şi baza naţionalităţii noastre, nu-şi găseşte conştiinţa raporturilor politice cu cei ce o guvernă; drepturile politice nu mai sunt răsplata unui şir de servicii pe datini, ci un instrument de ambiţiune, de îndestulare a intereselor particulare. În locul sentimentului public dezinteresat avem pasiuni politice, în loc de opiniuni avem rivalităţi de ambiţii. Toleranţa pentru toate interesele cele mai vulgare şi cele mai de jos este morala ce distinge astăzi lumea politică la noi. Este adevărat că nu cruţăm a invoca numele patriei şi numele libertăţii, dar aceasta ca o ipocrizie mai mult şi ca o înlesnire pentru îndestularea intereselor private. Ca dovadă a acestei stări de lucruri, a acestei tendenţe morale, şi ca rezultat, avem distribuirea funcţiunilor publice, a oficiilor şi întreprinderilor de tot felul. Niciodată în ţara noastră nu s-a văzut clasă guvernantă mai prosperă, mai gras retribuită şi mai îngrăşată ca clasa guvernantă de astăzi, răsărită din pământ fără să ne putem da samă cum, pe când generalitatea oamenilor de muncă sufere de strâmtorare. Noi privim această stare de lucruri ca o degradare, ca o depravaţie a moravurilor publice care, deşi profită unor indivizi, nu poate profita nici chiar partidului politic ce se bucură de putere. Cu un contingent politic astfel educat ţara nu poate aştepta destinuri strălucite, nici poate spera un guvern tare şi solid, care să întemeieze instituţiunile şi prin ele să dea acţiunii noastre exterioare tăria de care avem nevoie. Alterarea moravurilor publice este o cauză de degradare a moravurilor private, şi consecuenţa neapărată este că caracterul naţional se strică şi puterea statului slăbeşte. Un stat unde funcţiunile publice se exploatează de-o gloată de oameni cari nu produc nimic, ci numai consumă resursele bugetare se condamnă singur a fi neputincios şi sterp. Noi avem trebuinţă, mai mult decât altădată şi decât oricare alt stat congener din Peninsula Balcanică, să stabilim un guvern naţional, serios şi tare, să ne punem în poziţiune de-a putea exercita o acţiune decisivă în politica orientală. Cu deprinderile însă de gonaci de posturi, cu dezordinea morală ce întreţin în societatea noastră credincioşii şi neofiţii partidului zis liberal, nu se poate aştepta nici soliditate în guvern, nici pace şi linişte în societate, nici putere în relaţiunile noastre internaţionale. (...) Până acum partidul liberal n-a dat masei poporului decât vorbe deşarte ca instituţiuni şi spectacolul depravaţiunii moravurilor ca bold de caracter naţional, şi toată doctrina sa politică este să trateze pe poporul românesc ca pe un venetic, fără tradiţiuni şi fără istorie, proclamând că toate printr-însul s-au făcut cîte s-a făcut, pentru că dânsul este la putere, şi puterea sa este semnul şi simbolul sacru al naţionalităţii româneşti. Este adevărat că guvernul în aceşti din urmă ani, mai mult decât în oricare altă epocă, a dobândit drepturi mai însemnate, o influenţă mai mare, prerogative mai considerabile; dar cu cât i-a crescut mai mult puterea cu atât a scăzut în proporţiune exerciţiul libertăţii, din cauza procedărilor sale administrative, din cauza amăgirilor la care a supus toate poftele şi toate pasiunile rele, contribuind astfel a slăbi coarda pasiunilor celor bune în toate inimile. Oamenii cu sentimentele nobile şi dezinteresate cari au luat parte la mişcările de la 1848 şi 1859 sunt în drept astăzi, după cîte văd, să întrebe pe corifeii partidului guvernamental de astăzi: Ce aţi făcut cu iluziunile şi cu speranţele ţării din acei ani? Nu este meşteşugire care să nu se fi întrebuinţat spre a preface drepturile puterii în instrumente de interes privat în folosul recruţilor partidului. O asemenea politică nu poate ameliora moravurile publice, ca una ce se adresează la pasiuni rele, la slăbiciuni, la interesul şi la viţiurile celor chemaţi. dacă nu se va opri în drum şi nu se va schimba, ea are să facă multe victime chiar în partid. Cîte scandaluri n-a produs deja, pe cari presa independentă le-a semnalat? Şi n-ar fi nimic dacă efectele ei s-ar mărgini la câteva individualităţi fără greutate şi fără valoare. Răul cel mare şi simţitor este că atinge inima ţării, moralitatea publică.
3. NU EXISTĂ FĂRĂ ÎNDOIALĂ... - de Mihai Eminescu
TIMPUL, 16 aprilie 1882
Eminescu defineşte tipul demagogului şi rolul său nefast pentru funcţionarea organismelor statului.
(D. Vatamaniuc)
Frazele, aici și pretutindeni în gazetăria lui Eminescu, bat învolburate, dezlănțuite, pline de un sarcasm negru în zidurile acestor fantasme care, realmente, îl obsedează. Negația, încă o dată, radicală, se asociază cu un pesimism de sfârșit de lume, cu un sentiment de dezolare cosmică, așa cum se întâmplă și în poemele de meditație. Un pesimism însă activ, dacă îi putem spune astfel, saturat de invective colorate și sprijinit pe o imaginație colosală.
(acad. Eugen Simion)
Nu există fără îndoială o mai mare tiranie decât cea demagogică. Nu-i vorba, nici absolutismul unui singur om nu-i vro poamă. Ş-aci te pomeneşti că un individ cu sistemul nervos compromis prin viţii şi desfrânări se constituie în reprezentant absolut al statului şi-i impune ca lege fel de fel de insanităţi cari-i trec prin minte, făr' a ţinea seamă nici de deprinderile abituale ale oamenilor, nici de necesităţile aievea ale statului. Dar la despoţii din mila lui Dumnezeu se întâmplă totuşi că interesul lor propriu şi interesul statului sunt până la un grad oarecare identice; despotul ştie că puterea statului e puterea sa proprie şi deja interesul său îi impune mai multă circumspecţiune în dictarea măsurilor sale. La demagog lucrurile stau cu totul altfel. Şi el dispune de-o putere absolută, căci şi demagogii sunt toţi tirani şi liberalismul lor e-o frază, dar interesul statului nu este identic cu al lor propriu. Ei n-au absolut nici un interes ca maşina guvernamentală să funcţioneze exact şi regulat; din contra, cu cât dezordinea şi neclaritatea de idei va fi mai mare cu atât demagogul e mai sigur de-a rămânea sus. Şi demagogii sunt aproape toţi viţioşi, netrebnici, laşi ca caracter şi nerozi ca minte - dovadă aproape totalitatea partidului roşu de la noi -, lipsiţi cu totul de un complex de idei morale cari să constituie normativul unei vieţi oneste şi serioase, fără stăpânire pe faptele şi cugetul lor, dar pe lângă aceste rele se adaogă şi acela că interesele lor private şi personale sunt departe de-a fi identice cu ale statului, sunt din contra opuse acestora, căci statul, cu natura sa permanentă şi moralizătoare, este cel mai mare adversar al destrăbălării de idei şi de instincte. De aceea ei caută să-l sape în toate chipurile, să-i sustragă toate elementele de statornicie şi de dreptate de care dispune. Acum justiţia le stă în cale. Toate autorităţile consultate până acum s-au pronunţat în contra electivităţii, toate organele presei independente asemenea. Cu toate acestea o mână de demagogi susţine numaidecât izbutirea acestei reforme americane, pe care nimenea nu le-a cerut-o şi care-a fost inventată în coloanele „Românului" de unul dintre reformatorii universului din cafeneaua Procope. Nu mai înţelegem până unde o s-ajungă cinismul acestor oameni cari au mereu în gură opinia publică şi naţiunea şi cari ţin mai puţin seamă decât oricine de aversiunea hotărâtă a opiniei şi a naţiunei în contra electivităţii. Fiecine simte că justiţia ar deveni în chipul acesta un instrument, o proprietate privilegiată a unui partid; se simte că advocaţii roşii ar specula-o ca pe o marfă, că clienţii acestor advocaţi, ce sunt şi agenţi electorali, ar avea privilegiul de-a câştiga procesele în contra oricui şi cu toate acestea ne vin mereu cu idei a priori, a căror realizare chiar în America se dovedeşte a fi o nenorocire publică. Relevăm asemenea că prin reformă se tăgăduieşte un drept al Coroanei, acela de-a numi judecători după cunoştinţele ce le posed, după gradul de încredere ce inspiră, precum şi dreptul de-a-i depărta pe cei venali şi ignoranţi, drepturi ce nu se pot lua fără pericol absolut din mânile regelui. Dar toate acestea nu împiedică pe demagogi. Republicani, după propria lor mărturisire, ei nu îngăduiesc pe rege decât pe cât timp trăiesc în realitate în republică, şi-i ameninţă prin agenţi diplomatici viaţa chiar din momentul în care ar vrea să-şi afirme prerogativele pe cari i le asigură Constituţiunea.
4. RĂUL DE CĂPETENIE - de Mihai Eminescu
TIMPUL, 22 august 1881
Eminescu cuprinde toate domeniile societății și are păreri radicale despre toate instituțiile țării. Este surprinzător să vezi că scrie cu aceeași disponibilitate morală și convingere ideologică despre școală, biserică, parlament, cultură, dar și despre banca de scont, armată, balanța comercială, chestiunea dunăreană, căile ferate, organizarea muncii agricole, fiscalitate, protecția industriei, jurământul militar, electivitatea magistraturii și practicile judecătorești, problemele imigrării și chiar despre americanism ca atitudine față de străini. (acad. Eugen Simion)
Răul de căpetenie al organizării noastre sociale este posibilitatea ce se dă străinilor şi păturei de feneanţi, grecotei, franţuziţi, bonjurişti, demagogi de-a exploata poporul sub o formă ori sub alta. Asta e cheia tuturor relelor şi tuturor suferinţelor, acesta cuvântul cu care se dezleagă cimilitura putrejunii sociale şi politice din România. Posibilitatea dată unor nulităţi şi unor parveniţi de-a trăi din buget, din întreprinderi, din arenzi, din păsueli ; posibilitatea constituţională dată unor oameni de provenienţă incertă de-a exploata munca poporului fără nici o compensaţie, iată răul, incurabil poate, al organizaţiei noastre. E evident că averea nu se poate câştiga decât sau prin muncă directă, deci prin întrebuinţare de forţă musculară sau nervoasă, sau prin fructificarea muncii capitalizate, prin capital.
Când vedem milionari roşii, Stolojan, Carada etc., făcând avere fără muncă şi fără capital nu mai e îndoială că ceea ce ei au pierdut cineva şi au pierdut-o fără compensaţie. Tertium non datur. Nu există alt izvor de avuţie decât sau munca, fie actuală, fie capitalizată, sau sustragerea, furtul, fie legal, fie ilegal. Rolul muncii intelectuale e foarte mare în ordinea economică. În adevăr un drum făcut de inginer a înlăturat sute de piedici din calea carului cu grâu, i-au ieftenit transportul, l-au făcut mai capabil de concurenţă, i-au dat o mai mare siguranţă că munca cuprinsă în el va fi răsplătită. Un agronom care ar deprinde pe un ţăran cum, cu aceeaşi cheltuială de forţă musculară, să producă de două, de trei, de zece ori mai mult, cum cu aceeaşi cheltuială de forţă musculară să-şi satisfacă de zece ori pe atâtea trebuinţe i-a făcut ţăranului un serviciu care trebuie răsplătit. Un om de stat care cheltuieşte o sumă bugetară în mod productiv, încât suta cheltuită corespunde într-un loc oarecare cu o mie în producţiunea publică, a făcut un serviciu care trebuie plătit. Clasele dominante cată deci să compenseze prin muncă intelectuală onestă şi intensivă cheltuiala de muncă musculară ce le susţine. Cu totul altfel sunt raporturile la noi. Trecerea din clasele de jos în cele de sus nu e reglementată prin nici un fel de organizaţie. Chiriţopol din slugă se face prefect; oameni inculţi, incapabili de-a munci, incapabili de-a pricepe un adevăr, fac demagogie, fură prin subrepţiune şi amăgire voturile alegătorilor, devin oameni politici şi dau iamă bugetului. Fără ştiinţă, fără merit, fără muncă, mii şi iarăşi mii de indivizi de provenienţă străină se superpun poporului românesc, toţi având dreptul constituţional de a trăi din buget, toţi având numai exerciţiul acestui drept. (…) Regimul vechi, rău ori bun, nu discutăm, avea o calitate necontestabilă, o calitate care-l justifica în ochii tuturor: el nu costa nimic sau aproape nimic. Tradiţionalul galben găurit al vistieriei pe care-l plătea orice cap de familie n-a sărăcit pe nici un ţăran, n-avea nici o influenţă asupra regimului său alimentar, era la dreptul vorbind preţul unui berbece şi aci se încheia totul. Din acest tradiţional galben găurit se plătea şcoala, care era mai bună decât cea de azi, administraţia, rea fără îndoială, dar mai puţin venală şi cupidă ca cea de azi, judecătorii, mai puţin străini decât cei de azi, şi mâna de cenuşeri şi coate goale, mai puţin exigenţi şi mai modeşti decât cei de azi. Ţăranul nu era de batjocura subprefectului, a primarului, a notarului, a perceptorului, tot oameni din oraş, tot lepădături ale uliţelor, tot esploatatori direcţi ori indirecţi ai lui. Vornicul, care nu ştia nici scrie nici citi, vătămanii, bătrânii satului adunau darea repărţită în proporţie cu venitul fiecăruia, vornicul ducea banii la casierie ; niciodată sau aproape niciodată un ban al statului nu era atins de aceşti oameni atât de simpli, atât de drepţi, atât de iubitori de orânduială şi de cinstiţi. Ce e azi? Lăsăm pe d. A.V. Millo să descrie, după esperienţa sa zilnică, starea de lucruri: S-au grămădit pe capul lui atâtea soiuri de dări încât el nu mai înţelege nimica. Dare pentru căile de comunicaţie, prestaţie judeţeană, prestaţie comunală, patente, zecimi judeţene, zecimi comunale, produse din urmăriri etc. Ţăranul se uită la recipisa care i-o dă perceptorul şi, oricât îi vei explica, el nu este în stare să-şi dea seamă pentru ce sunt impuse toate aceste dări şi să cunoască lămurit cât are să plătească. Perceptorul poate să-i pretindă oricât de mare sumă, el nu va fi în stare niciodată a-i face cea mai mică observaţie. Tot ce-i rămâne este să deschidă punga şi să-i lasă să ia cât va binevoi, cât se va îndura. Aceea ce este şi mai trist este că, pe când se crede că s-au plătit de toate dările, că au scăpat de toate angăriile, cum le numeşte el, iar vine perceptorul şi-i mai cere să-i mai plătească…rămăşiţe din exerciţiile expirate, preţul păpuşoilor împrumutaţi de stat la 1866, preţul păpuşoilor de rezervă. Ce o mai fi şi aceste, domnule? întreabă el, se scarpină în cap şi în cele din urmă iar deschide punga. Şi în adevăr, când cercetezi bine ce sunt toate aceste rămăşiţe, te convingi că cea mai mare parte nu sunt alta decât bani furaţi de perceptori, pe cari ţăranul i-au plătit o dată, dar din cauză că nu i s-au dat recipisă sau că el au pierdut-o şi nefiind trecute plăţile în roluri, nefiind suşile niciodată faţă pentru a se putea controla, după 10 - 15 ani el este apucat să plătească din nou. Asemenea păpuşoii de rezervă, păpuşoii cari se zice că le-a împrumutat lor statul la 1866, toţi aceştia sunt primiţi de primari, de consilieri, fără ca să fi împărţit la ţărani o baniţă măcar. Toată lumea cunoaşte aceste abuzuri, aceste hoţii, se găsesc chiar reclamaţii de ale ţăranilor. Perceptorii, primarii însă din acele timpuri fiind morţi, fugiţi, insolvabili şi alţii achitaţi de tribunale, ţăranul trebuie să plătească numaidecât pentru singurul cuvânt „că statul nu poate să rămâie păgubaş. Nimeni nu-şi poate închipui la cîte abuzuri, la cîte necazuri, la câtă sărăcie dau ocazii asupra ţăranului mulţimea acestor soiuri de dări, de rămăşiţe, şi neputinţa în cari se găseşte de a putea controla el singur dacă în adevăr trebuie să plătească sau nu sumele cari i se cer necontenit de perceptor. Toate aceste abuzuri constituie însă pentru el o dare îndoit de mare decât aceea care e obligat a o plăti după legi către stat. Mai putem adăogi abuzurile cari s-au făcut şi se fac necontenit cu scăderea monezilor. Până mai dăunăzi cu moneda rusească, astăzi chiar galbenii austriaci, mai ales în Moldova, unde nu sunt decât găuriţi şi şterşi, francii franceji, italieni; asemenea paguba ce sufere ţăranul în toate afacerile lui din cauza lipsei monezii de aramă, de un ban şi doi. Toate aceste formează pentru el o dare cel puţin de 10 - 15 lei pe an. Ţăranul nu cunoaşte niciodată lămurit cifra impozitelor ce trebuie să plătească, fiindcă aceasta variază mai la fiecare trimestru; el se crede dar totdauna înşelat, cel mai bogat chiar stă în cumpănă dacă trebuie să-şi plătească dările. De aici vine că încasările se fac atât de neregulat, statul se găseşte necontenit în dificit şi totdauna silit să calce cele mai sacre principii ale Constituţiei noastre. Şi în adevăr, nimic mai barbar, nimic mai ruşinos decât a se vedea că într-o ţară, constituţională, unde libertatea individuală, a domiciliului se zic a fi respectate, unde există o lege după care, pentru împlinirea dărilor, nu se poate ataca decât averea, după cari gradele de urmărire nu se pot face oricărui contribuabil decât prin somaţii în scris, şi cu toate acestea ţăranilor, cari compun două treimi din naţia noastră, li se cer dările cu execuţiile şi schingiurile cele mai cumplite. Perceptorii se preumblă, îşi caută de interesele lor mai tot anul şi nu-şi dau niciodată osteneală să urmărească încasarea dărilor regulat, în fiecare trimestru. Guvernul şi toţi agenţii lui, învăluiţi şi ei de politică, lasă să treacă luni de zile fără ca să se gândească la încasarea regulată a dărilor. Casa statului găsindu-se de-o dată goală şi în neputinţă de a putea face faţă cheltuielilor, miniştrii dau ordinile cele mai aspre, prefecţii concentrează sute de dorobanţi şi călăraşi şi pornesc o adevărată expediţie militară asupra comunelor rurale. Aceste expediţii se fac de obicinuit mai ales în luna lui septemvrie, crezându-se că, precum în câteva judeţe, tot astfel şi în toată ţara ţăranul ş-a strâns toată recolta şi are bani. Nimeni nu se îngrijeşte să cerceteze, să afle că două treimi de ţărani nu au semănat decât porumb, că temeiul culesului porumbului nu este decât în octomvrie, că chiar atunci păpuşoii sunt încă verzi şi nu pot fi măcinaţi, că ei trebuie să stea în coşare sau pe poduri luni de zile ca să se usuce şi să-i cumpere cineva, că ţăranul, pentru hrana lui sau pentru ca să aibă câţiva lei de cheltuială, trebuie să usuce la soare câteva baniţi. Nimeni nu vrea să aibă în vedere ca în luna lui septemvrie, mai ales în judeţele de la poalele munţilor, tot fânul, toate ovezele, hrişca este încă pe câmp. Pe când bietul ţăran dar nu ştie cum s-ar scula mai de dimineaţă, nu ştie cum ar lucra mai repede cu toată familia lui ca să nu-şi piardă puţina recoltă, ce i-au dăruit-o Dumnezeu, deodată năpădeşte în comună subprefectul cu execuţie de călăraşi, de dorobanţi, adună ţăranii zile întregi pe la primărie, le citeşte feliuri de ordine, de circulări, feliuri de registre, de roluri din care ţăranii nu înţeleg alta decât că i-au scos datori cu mii de lei. Călăraşii, dorobanţii se şi împart îndată pe la toate casele acelora care nu pot să plătească toţi banii. Îndată ce aceştia ajung la casa ţăranului le scot uşile de la casă, de la tindă şi le duc la primărie. Copiii, femeia, tremură toată noaptea de frig. Călăraşii, dorobanţii le iau mămăliga din ceaun, le taie găinile şi le duc la cârciumă. Copiii, femeile încep a plânge; ei le îmbrâncesc, le bat. Întorcându-se de la cârciumă, i-alungă din paturile lor şi se culcă ei. Cum se face ziuă îi ia dinapoi ca pe vite şi-i duce iar la percepţie şi, dacă peste noapte n-au găsit să plătească banii, ei îi bagă cu picioarele goale prin pâraie, prin spini, încalică pe gâtul lor, îi ung pe obraz cu baligă, cu noroi, în fine iscodesc tot feliul de batjocuri, tot feliul de schingiuri. Copiii, femeile umblă şi ele sărmanele împrejurul bărbaţilor, se smulg de păr, se bocesc, cad în genunchi; sărută picioarele dorobanţilor, călăraşilor, primarilor, perceptorilor, se roagă să-i mai păsuiască până vor putea vinde ceva. Ei le înjură şi le trimit să caute banii, iar călăraşilor le ordonă să nu-i slăbească cu execuţia până nu vor plăti toţi banii, că aşa au ordin de la prefectură. De unde vrei acum să plătească aceşti nenorociţi cîte 200 şi 300 lei de fiecare, când ei, de ş-ar vinde şi copiii, tot n-ar plăti banii câţi li se cer? În timpul acesta puţina recoltă câtă a rămas ţăranului stă pe câmp nestrânsă, putrezeşte de ploi sau o mănâncă vitele fruntaşilor. El sărmanul se zbuciumă, aleargă în toate părţile, urmărit de execuţie, ca să poată găsi bani şi în cele din urmă se duce acasă, disperat, şi, în bocetul femeii ş-a copiilor, îşi ia vaca, boii, aşternutul, tot ce găseşte, şi le duce de le vinde cu cât se îndură să-i dea cineva. Cârciumile, primăria, satul gem atunci pline de precupeţi, de măcelari cari au alergat de prin oraşe, de prin toate unghiurile, anume ca să cumpere averea, munca ţăranului pe nimica. Ţi se sfâşie inima când vezi cum aceşti nenorociţi, cari necontenit îi numim naţiunea română, fraţii noştri, sunt trataţi mai rău decât dobitoacele, şi toate acestea se fac încă în numele statului român. Te indignezi când vezi că, cu toate că articolul 9 din legea de urmărire îi scuteşte doi boi, o vacă, paturile, aşternutul, îmbrăcămintea, nutreţul pentru două luni, seminţele, cu toate acestea pentru ţăran nu există lege, el este silit prin feliuri de schingiuri a-şi vinde pe nimica cea de pe urmă viţică, cea de pe urmă baniţă de porumb. Cum vrei acum să nu sărăcească ţăranul, să nu se descurajeze de a mai lucra când aceste invazii, aceste cruzimi se petrec pe capul lui regulat, în fiecare an? Faţă cu această realitate strigătoare la cer, nemaipomenită în nici una din ţările europene, ce zice „Românul"? La 1848 naţiunea răspunse cu iubire şi avânt la apelul revoluţiei. La 1857 ideile şi dorinţele naţiunii izbutiră. La 1859 puternica suflare a naţiunii. La 1866 naţiunea etc. La 1877 naţiunea etc. Care naţiune? Pherekydis, Giani, Culoglu, Carada, C.A. Rosetti, Harama, Cariagdi, Caligari? Această din urmă naţiune, de provenienţă foarte necunoscută, a urcat în adevăr bugetul cheltuielelor de la 20 la 120 milioane, l-au încincit sub domnia lui Carol Îngăduitorul; cum îl realizează de pe spatele naţiunii adevărate se descrie mai sus. (...) Ştiind că au răspândit în cele patru mii de comune ale ţării cel puţin patruzeci cincizeci de mii de politiciani şi de demagogi, ştiind că aceştia ar domina sufragiul universal dacă s-ar admite acesta, roşii voiesc sufragiul universal. Până şi slabul control pe care-l mai au clasele culte şi în adevăr naţionale în afacerile publice, până şi acela trebuie înlăturat. Domnia demagogiei fanariote trebuie eternizată, ideea statului creştin, ideea apărării celui slab trebuie înlăturată cu totul, furia câştigului, a exploatării, a amăgirii trebuie să se întindă asupra ţării întregi.
