SCENA CRIMEI. Inferno

Iarăşi mare vâlvă în lumea cititorilor – “Inferno”, un nou roman de Dan Brown. De fapt, noi sunt doar aventurile prin care e purtat Robert Langdon, profesor de simbologie la Harvard. Reţeta de realizare a acestei naraţiuni este, însă, aceeaşi din “Îngeri şi demoni”, “Codul lui DaVinci”, “Simbolul pierdut”. O reţetă care i-a asigurat autorului o reuşită eclatantă, faimă şi... bani. George Arion

Ca şi în romanele anterioare, profesorul tobă de carte este smuls din liniştea studiilor şi târât, fără voie, într-un vârtej de întâmplări halucinante. El se trezeşte într-un spital din Florenţa, cu o rană la cap, neştiind cum a ajuns acolo, şi nici ce a făcut în ultimele 36 de ore. Mai mult, e nevoit să-şi părăsească patul unde zace, pentru a scăpa de cineva care îl hăituieşte, dorindu-i moartea. Îl ajută o tânără doctoriţă cu un IQ formidabil – 208! – în apartamentul căreia se adăposteşte. În hainele lui descoperă un obiect misterios. Acesta conţine un cod pe care îl descifrează – doar e imbatabil în astfel de operaţiuni! Ca urmare, porneşte într-o cursă nebună prin Florenţa, pentru a opri comiterea unui act împotriva umanităţii, de o gravitate fără seamăn. Călăuză îi este “Divina comedie”, nemuritoarea operă a lui Dante. În ea descoperă indicii ale locului unde un savant genial şi smintit, îndrăgostit de creaţia marelui florentin, a plasat un virus a cărui propagare ar face infertilă populaţia globului.
   
În concepţia acestuia, planeta noastră trece printr-o gravă primejdie – aceea de a nu mai fi locuită. Înmulţirea vertiginoasă a populaţiei ar putea provoca, în curând, o criză mondială, prin secătuirea resurselor alimentare, ar contribui la o poluare insuportabilă şi la răspândirea bolilor cauzate de aglomerările urbane. Oricine recunoaşte teza lui Malthus care susţinea că populaţia creşte în progresie geometrică, în timp ce mijloacele de subzistenţă se generează în progresie aritmetică. Ca urmare, sărăcia, epidemiile, războaiele ar fi benefice, reglând echilibrul necesar supravieţuirii rasei umane.  
   
Pentru a opri dezastrul care se anunţă, Langdon străbate terorizat străzile din Florenţa, Veneţia, Istanbul. Pătrunde în muzee şi biserici care adăpostesc comori de artă inestimabile şi vestigii de preţ – sculpturi, tablouri, cărţi, morminte ale unor oameni vestiţi. Orice realizator al unui ghid turistic poate fi invidios pe Dan Brown. El le descrie cu lux de amănunte şi cu măiestrie, într-un mod atractiv, invitându-te parcă să vizitezi locuri mirifice şi să admiri capodopere. Aceste pasaje din roman sunt şi cele mai reuşite.
   
Până la urmă, savantul se dovedeşte a nu fi atât de dezaxat pe cât s-a crezut la început, el dorind ca, prin virusul nou creat, să sterilizeze doar o parte a omenirii, astfel încât restabilirea condiţiilor propice vieţii pe Pământ să se producă fără violenţe şi suferinţe. Avem parte şi de o altă lovitură de teatru: cei care îl sprijină pe Langdon în acţiunile lui temerare – printre ei, reprezentanţi ai Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii – nu sunt chiar imaculaţi şi atât de responsabili pe cât se pretind. De fapt, protagonistul lui Dan Brown a fost victimă a unei înscenări ingenioase, profitându-se de ştiinţa sa în descâlcirea şaradelor.
   
“Inferno” este un roman datorat unui autor căruia îi place să facă paradă de erudiţie. Pentru cineva care n-a citit cărţile pe care le pomeneşte, sau n-a văzut pânzele şi statuile pe care le prezintă, acest excurs cultural poate fi încântător, scutindu-l de efortul de a intra prin biblioteci, sau de a bântui prin muzee. Realizarea artistică, însă, e sub aşteptări. Da, suspansul, risipa de senzaţional te copleşesc. Te poţi chiar întreba dacă un om poate suporta o asemenea tensiune precum aceea pe care o cunoaşte Langdon pe parcursul a mai puţin de două zile. Însă scrisul înseamnă şi emoţie, sensibilitate, o investigare complexă a sufletului personajelor, toate acestea răscolindu-te şi în timpul lecturii, şi la sfârşitul ei.
   
Noua apariţie a lui Dan Brown  pare a fi opera unui computer programat să compună o istorie funambulescă. În loc de o poveste plină şi de mister, şi de vibraţie, avem de-a face cu creaţia rece a unei maşinării, capabilă să combine cu abilitate cuvintele. Succesul fulminant al unor astfel de scrieri te poate îndemna să te întrebi care e viitorul literaturii. Să nu mai fie oare nevoie de zbuciumul creator pe care îl descoperi în capodoperele de ieri şi de azi, inclusiv în “Divina comedie” a lui Dante?

 “Oripilat, Langdon privi cum doctorul Marconi face câţiva paşi împleticiţi înapoi în salon şi se prăbuşeşte la podea, ţinându-se cu mâinile de piept, în vreme ce halatul alb i se umple de sânge.”