Scena crimei. Mistere din Bucureşti

În primele decenii ale secolului XIX, în ţările Române apăruseră numeroase traduceri şi adaptări ale unor scrieri aparţinând unor autori în vogă în Europa – în special francezi. Pentru literaţii noştri de atunci ele au însemnat o excelentă modalitate de a-şi face ucenicia, înainte de a se încumeta să compună lucrări originale. Fiindcă – nu-i aşa? – nu tălmăcirile din operele altora fac o literatură naţională.
______________________________________________

şi primele realizări autohtone n-au întârziat să apară. În 1840, “Dacia literară” a publicat o nuvelă excepţională – “Alexandru Lăpuşneanul” de C. Negruzzi. Mihail Kogălniceanu, cu “Tainele inimii” – 1848, D. Bolintineanu cu “Manoil” (1855) şi “Elena” (1862) au pus bazele prozei sentimentale de la noi. Iar în 1862 şi 1863, în “Revista română” a lui Al. Odobescu s-a tipărit “Ciocoii vechi şi noi”, considerat a fi primul roman românesc rezistent la o expertiză estetică mai severă.

Exact în acelaşi timp apărea şi “Mistere din Bucureşti” (1862) de Ioan M. Bujoreanu, prima naraţiune de factură poliţistă, după cum afirmă unii specialişti, sau, după alţi exegeţi, numai cu elemente de această natură. Un an mai târziu, G. Baronzi semna “Misterele Bucureştilor”, semn indubitabil al succesului de care s-a bucurat printre români Eugene Sue şi al său roman “Misterele Parisului”.

Din păcate, “Mistere din Bucureşti” n-a avut ecoul pe care l-ar fi meritat, nici la literaţi, nici la cititori. Momentul nu era prielnic pentru un astfel de gen de literatură, cu acţiune pe multiple planuri, cu personaje culese din diverse straturi ale societăţii, cu anchetatori şi criminali, cu suspans. Ficţiunea lui Ioan M. Bujoreanu e mai degrabă un thriller avant la lettre, ingenios construit, cu o mare inventivitate epică, frizând uneori neverosimilul. Registrul sentimental este prezent, observaţia socială are acuitate, fundalul istoric nu lipseşte, şi, evident, există şi o enigmă care trebuie descâlcită. Iată câteva dintre ingredientele pe care le-ar folosi şi un scriitor contemporan, pentru realizarea unui thriller de mare succes.

Succes pe care Ioan M. Bujoreanu nu l-a cunoscut.

şi totuşi, după cum afirma G. Călinescu, în romanul său sunt “pagini care se pot extrage şi citi cu simpatie.”

Autorul foloseşte o limbă română încă neaşezată în tiparele pe care i le-au croit mai apoi marii noştri clasici. Dar naraţiunea sa are o savoare deosebită tocmai datorită arhaismelor, regionalismelor, calcurilor după expresiile din alte limbi. La închisoare se spune “casa de popreală”, şeful ei este “vornic al temniţei”, logodnica – “fidanţata”, iubita – “amata”. “Mă anuiez”, declară cineva când se plictiseşte, sau un tip gelos se vaită zicând “sunt jaluz”. Unele exprimări sunt însă azi de-a dreptul ilare, în stilul personajelor lui Caragiale: “nu voi fi silită a mai palpita la gândirea...”.

Dacă, potrivit lui Stendhal, romanul este o oglindă purtată de-a lungul unui drum, în oglinda lui Ioan M. Bujoreanu se reflectă întreaga societate de atunci, de la baza piramidei până în vârful ei: oameni sărmani şi batjocoriţi, miniştri corupţi, judecători veroşi, poliţişti care vânează foloase necuvenite, aventurieri, indivizi puşi pe căpătuială sau avizi de putere, bătăuşi, asasini profesionişti, nevinovaţi aruncaţi în temniţe, justiţiari păguboşi. şi, ca şi cum autorul ar fi fost înzestrat cu darul premoniţiei, sau cu o capacitate uimitoare de a scruta până în vremurile noastre, cartea sa rămâne actuală, deoarece aceleaşi fapte se petrec şi în ziua de azi, iar comportamentul personajelor care ţin să iasă în prim-plan este acelaşi, ca şi odinioară. De aceea, readucerea prozei sale în atenţia cititorilor, după 150 de ani de la prima ediţie, trebuie salutată ca o restituire necesară. “Mistere din Bucureşti” dezvăluie şi originile reale ale romanului poliţist românesc, şi faptul că nimic nu s-a schimbat în modul nostru de a trece prin lume.
__________________________________________

“Mai întâi, căută să se întărească şi să-şi facă curagiu, dar durerea îl ţinu în loc, îi întunecă vederea şi simţul, şi căzu deodată în lungul corpului. Puterea otravei ce băuse în vinul de Bordeaux fusese provocată de grabnica mişcare ce făcuse când suise scara.”