Confesiunile unui matematician-poet erotoman

Cariat de vicii la teutoni, autorul poemului „După melci” avea să fie internat, la revenirea în țară, în sanatoriul Mărcuța, la dezintoxicare. Redresat cât de cât, s-a (re)profilat, stâlp la „Capșa”, pe cafea, alcool și tutun. La femei n-a renunțat niciodată, nici la matematică, teoria „Spațiilor Barbilian” fixând un reper nou-nouț în domeniu. Să înceapă „Joc(ul) secund”!

La 19 martie (stil vechi) 1895 se năștea la Câmpulung-Muscel Ion Barbu, înscris în acte sub numele de Dan Barbilian, unic fiu al magistratului Constantin Barbu și al Smarandei (Șoiculescu). Elev-pelerin - în timpul gimnaziului și al liceului a învățat la Câmpulung, Dămienești-Roman, Stâlpeni-Muscel, Pitești, din nou Câmpulung-Muscel, apoi București, în funcție de repartițiile părintelui judecător -, Ion Barbu a fost remarcat de profesorii de științe exacte, materii la care excela. Nu rata niciun prilej de comunicare cu Gazeta matematică, iar în 1912 avea să câștige primul loc pe țară la un concurs organizat sub auspiciile acestei instituții, intrând astfel definitiv sub aripa protectoare a celui care avea să-i devină mentor pe viață, Gheorghe Țițeica. Anul următor, juvenilul captivat de algebră și geometrie începe să scrie versuri (Romanța Infinitului) pe care le arată unui singur cititor, prietenul Tudor Vianu. Înscris la Facultatea de Științe din București, secția matematică, Ion Barbu avea să bată în vacanțe drumul Giurgiului, unde familia se mutase (definitiv de această dată) după ce Constantin Barbu obținuse funcția de președinte al Tribunalului Județean Vlașca. 

Amor nebun cu o damă-mamă

Întrerupte din cauza izbucnirii Primului Război Mondial - matematicianul-poet a fost încorporat și repartizat la Bârlad, la Școala Militară de Artilerie și Geniu -, cursurile la facultate aveau să fie reluate abia în 1918, când tânărul sublocotenent a revenit în Valahia. În toamna aceluiași an, Barbu debuta în „Literatorul” lui Macedonski cu poemul „Ființa”, compus pe ascuns în timpul concentrării pe front. Eliberat din chingile războiului, Ion Barbu, ajuns la 24 de ani, aprofundează operele lui H. Bergson și Fr. Nietzsche, se îndrăgostește frenetic de o femeie cu cincisprezece ani mai în vârstă și, sub efectul erotismului împlinit, ratează examen după examen la facultate, inclusiv restanțele. Asta nu-l împiedică să se prezinte acasă la Eugen Lovinescu sub un nume fals, Ion Popescu, pentru a-i citi din caietul cu poezii compuse în periplul (belicos) moldovean. Impresionat, criticul literar îi tipărește în „Sburătorul” cinci poeme sub numele Ion Barbu, pseudonim ales nu de Lovinescu, ci chiar de autor, care mai publicase sub această semnătură în „Literatorul” lui Macedonski.

Intoxicat cronic cu eter și cocaină

Ion Barbu a gustat în această perioadă dintr-o viață sexuală trepidantă, începută - potrivit propriilor mărturisiri - încă din liceu, ocazie pentru Lovinescu să-l eticheteze nu lipsit de ironie: „Barbu? Un baron feudal al amorului impetuos”. La insistențele profesorului Gheorghe Țițeica și grație intervențiilor acestuia pe lângă Ministerul Instrucțiunii, Ion Barbu, care-și luase între timp licența în matematică, pleca în vara anului 1921 în Germania, la Göttingen, pentru a-și încununa studiile cu un doctorat. În iarna aceluiași an apărea la București placheta „După melci”, recuzată de poet din cauza ilustrației infantile a pictorului M. Teișanu. Pe val, așadar, Ion Barbu a luat cu asalt cetățile gândirii nemțești ori mai degrabă și mai corect spus codanele blonde, soțiile (nesatisfăcute) ale junkerilor, târfele, până și călugărițele din patria lui Goethe. „Periplul german (1921-1924) s-a încheiat cu un fiasco în privința doctoratului în matematică. S-a întors în țară fără a lua examenul și intoxicat cronic cu eter și cocaină, obicei deprins - susține distinsul editor M. Coloșenco în Cronologia alcătuită pentru Colecția Opere Fundamentale - în scopul experienței ezoterice de a trece pragul cognoscibilului, căzând în eroare. De altfel, Ion Barbu și-a descris degringolada în poema Un personaj eteroman”.     

Mâncător de rahat

Explicațiile oferite chiar de eroul acestei derive dezamăgitoare sunt însă mult mai baroce, fie că răzbăteau din scrisorile incitante expediate amicului Tudor Vianu, fie că se lăsau ghicite din răvașele trimise tatălui însoțite de rugăminți imperioase în care-i solicita mai multe parale de buzunar. Dar să spicuim dintr-o astfel de epistolă în care Ion Barbu nu-i povestește părintelui exigent despre lenea și dimensiunea crailâcului german, ci despre greutățile de natură educațională: „Ce-mi trebuie mie doctorat și Göttingen și diplome! E un făcut. Nu mă așez să scriu o jumătate de pagină, că numaidecât mă apucă furia, șterg, rup și jur să nu reîncep niciodată. Cel puțin, dacă ar fi o muncă brută și mecanică oarecare: o traducere, o statistică, ceva care să nu angajeze libertatea mea de gândire. Așa ceva aș duce bucuros la capăt. Dar trebuie să fac o expunere «argumentată», să-mi prostituez mintea, și asta nu sunt în stare să fac”. Mai mult: „De câte ori scriu câte ceva la ea, două-trei zile sunt ca lovit de sterilitate, nu mai pot întreprinde nimic. Și mi-e gura amară, ca și cum aș fi mâncat căcat. Dar n-am încotro. Trebuie să-l mănânc până la urmă, căci Țițeica - prietenul - privește drept crimă treaba odată începută și părăsită. E în stare, atât de puțină înțelegere are mașina asta pentru lucruri așa de omenești, să nu-mi ierte niciodată că nu m-am ținut de vorbă”.

„O femeie de mătase, parfum și alb de crin”

Ion Barbu întreținea cu tatăl său o relație extrem de apropiată, altfel nu se explică sinceritatea cu care-i dezvăluia cum a risipit banii primiți din țară sub forma bursei de studiu: „Am fost destul de ticălos - recunoștea tânărul doctorand -, i-am cheltuit pe chefuri cu Bayer și Vianu. Salvează-mă! Trimite-mi câteva sute de mărci!” Dacă în mesajele scrise părintelui, la Giurgiu, Ion Barbu trecea sub pecetea tainei escapadele amoroase (care-l și ușurau de arginți), pe Tudor Vianu, aflat la studii tot în Germania (la Tübingen), îl bombarda cu amănunte care cu siguranță l-au făcut să roșească pe pudicul (viitor) profesor de literatură. Iată un pasaj dintr-o astfel de spovedanie, iscălită de la Berlin, 22 aprilie 1922: „Alaltăieri seară, mă întorceam dintr-un cartier elegant (Ferberliner Platz) în proletarul Norden, unde criza de locuințe de aici mă azvârlise. Avusesem o femeie care mi-ar fi cutremurat și prefăcut toată viața, dacă aș fi cunoscut-o atunci, în anii baudelairieni ai adolescenței noastre. O femeie de mătase, parfum și alb de crin (nevasta unui junker)”. 

Jefuit de o prostituată la Berlin

De aici înainte, ritmul epistolei barbiene e trepidant: „Pe străzile cu afluență echivocă în care mă angajasem, o urâțenie de curvă și bătrână și murdară își încâlcește privirile în ale mele. Mă, tu ai să înțelegi fără alte lămuriri și analize; așa, din cabotinaj sexual, din blestemata mea nevoie de contrast și, tocmai fiindcă eram epuizat, mulțumit și fără nici o apetență... iau curva cu mine. Se mai amestecă și altă prostie: un creștinism de proastă literatură, un capriciu de jertfă cu orice preț. Curva trebuia să stea până dimineața. Pe la două însă se răzgândește; se scoală din pat și se îmbracă încet. Eu o găsesc îmbrăcată când mă trezesc”. Urmarea e savuroasă: „Curva îmi scutește toate plictiselile, descuie singură și nu cere nici un ban! Ciudat, nu e așa? Idiotul de mine, mă culc liniștit, după ce m-am asigurat prin pipăit că amândouă portfeuiurile sunt la locul lor, în buzunarele hainei. Da, erau la locul lor, am văzut asta dimineață... dar goale!!! Trei mii de mărci = deficitul acelei seri de umilire creștină a cărnii. Și acum sunt un om nebun, alergând din colț în colț în lumea prea puținilor cunoscuți de aici, ca să pot trăi de azi pe mâine și să pot pleca la Göttingen. Succesul de până acum îmi dă fiorii morții. Aia am putut încropi vreo două sute de mărci. (...) Tudore, nu mă lăsa. Trimite-mi cât poți (dacă poți totuși) și cât de repede, telegrafic. Vreo mie de mărci, ținuți cu dinții, mi-ar înlesni plecarea la Göttingen și traiul acolo, până la sfârșitul lui aprilie când primesc bani din țară”. Încheierea e jalnică: „Tudore, nu mă lăsa amanet nemților, îți faci păcat. Scapă-mă de nevoie, dar repede, repede de tot”.  

Dama Vesperală, Dama Protestantă, Sora Elsa...

În prefața închinată celor două volume dedicate lui Ion Barbu în Colecția Opere Fundamentale, reputatul critic și istoric literar Eugen Simion consemna în legătură cu aceste epistole barbiene doldora de nerv: „Împreună, scrisorile formează un roman rocambolesc și ironic cu un singur personaj masculin (seducătorul matematician valah) și un șir interminabil de personaje feminine, tinere sau coapte quadragenare care se cheamă, simbolic, Dama Vesperală, Dama Protestantă, Venera Scandinavă, Sora Elsa și alte «dame fezandate»... Don Juan scrie o literatură superioară, lăudăroasă, indiscretă, simpatică, scuzată - în îndrăznelile ei - de mărturisirile păcătosului care se căiește: «eu întotdeauna am fost porc și promiscuu»”. Una peste alta, Ion Barbu, amețit de cocaină și eter (substanțe pe care nemții le comercializau legal, la farmacie), vlăguit de nesfârșitele derapaje erotice, a dat cu piciorul doctoratului (și-l va lua la București sub atenta supraveghere a maestrului Țițeica). 

A „lansat-o” pe Nina Cassian

Revenit pe meleaguri românești în vara anului 1924, Don Juan de Göttingen-Tübingen-Berlin s-a internat direct la sanatoriul Mărcuța din București, unde a urmat o cură de dezintoxicare. A ieșit din spital abia la începutul anului următor, ameliorat suficient cât să se însoare cu Gerda Annemarie Margot Hossenfelder (1899-1988), fiica unui medic din Cottbus (Germania), soție devotată până la moarte. Ion Barbu s-a angajat în același an ca profesor de matematică la Liceul „Ioan Maiorescu” din Giurgiu. Au urmat apoi pașii cunoscuți: transferul la București, ca asistent la Universitate și profesor la Liceul „Spiru Haret” (unde i-a avut elevi pe Arșavir Acterian, Constantin Noica etc.), ascensiunea profesională care a culminat cu accederea în Academie... Ion Barbu a dat eterul și cocaina pe cafea, alcool și tutun, dar, erotoman fără leac, n-a renunțat niciodată la femei. Legendele urbane îi atribuie mii de cuceriri, printre care scriitoarea-matematiciană Ticu Archip, poeta Nina Cassian (pe care a lansat-o) etc., etc.

A „păcătuit” (și) cu o călugăriță

Craiul Ion Barbu era atât de fermecător, încât, la un moment dat, a reușit performanța de a suci capul unei călugărițe, Else Granz, într-un vagon restaurant, pe drumul de fier spre Nürnberg! „Fragilități și albeți de porțelan de Saxa, ochi... cum ar fi cochilia unui melc albastru”, i se destăinuia matematicianul-poet amicului Vianu.

Trei ore de iubire în trăsură

Aventurile erotice (nemțești) ale matematicianului Ion Barbu au fost atât de diverse și amănunțit expuse în epistolele expediate către prietenul Tudor Vianu, încât alegerea uneia anume e extrem de dificilă. Și totuși... În primăvara lui 1922, de pildă, Ion Barbu mergea la concert și, în timp ce asculta Simfonia a IV-a de Mahler, a remarcat un cap frumos de femeie și numaidecât a fost cuprins de o „beție de apoteoză nemaiîncercată”... Beția s-a încheiat, ca în Madame Bovary, într-o trăsură care a rulat trei ceasuri pe străzile burgului și a costat, la sfârșit, 400 de mărci. În trăsura umblătoare s-a întâmplat, lesne de înțeles, sublima alcătuire, comunicată amicului în acești termeni: „Mă, și-a fost ceva cutremurător, nepământesc (...) m-am sugrumat, în prada unui sadism fără seamăn”.

Un poem ricoșat dintr-o dragoste neîmplinită

„Inspirată de ciuperca halucinogenă Amanita muscaria și de amorul ratat pentru o pictoriță norvegiană (Helga) - dezvăluia criticul literar Paul Cernat -, balada Riga Crypto și Lapona Enigel, comparată cu Luceafărul eminescian, îi sublimează lui Ion Barbu personalitatea hipersexuală și umbroasă”.

Ode pentru Căpitan

O completare biografică marca Paul Cernat: „Antrenat în aventura legionară, Ion Barbu a compus ode pentru Gardă & Căpitan. Nu fără folos, căci va fi avansat în 1941 profesor plin. Apărat de prieteni (Al. Rosetti, Tudor Vianu) și discipoli (inclusiv de studenții evrei pe care i-a sprijinit), Barbu n-a fost reprimat sub comunism decât ca poet”. 

Rămășagul de la Giurgiu

Succesul liric al lui Dan Barbilian se datorează unui pariu din adolescență cu prietenul Tudor Vianu. Plecaţi într-o excursie la Giurgiu în timpul liceului, Dan a opinat că în fiecare ființă trăiește un artist. Provocat să scoată la iveală propriile sensibilități, acesta i-a promis lui Vianu că până la sfârșitul vacanței de vară va umple un caiet cu poeme alese. La rândul lui, Tudor i-a dat asigurări că, dacă va reuși să creeze versuri bune, el îi va dedica un studiu literar. Ceea ce s-a și întâmplat, viitorul critic literar onorând rămășagul cu deja consacratul poet Ion Barbu prin scrierea unei monografii neegalate până astăzi.

Mallarmé de România

Volumul de poezii Joc secund - cel mai valoros, apreciază criticul literar Paul Cernat -, apărut în 1920/ 1930, urmează linia unui ermetism liric specific francezului Stéphane Mallarmé. „Ion Barbu abstractizează aici versurile inclusiv prin utilizarea unor concepții matematice”.

Patrupede slăvite-n versuri

Fanatic iubitor de câini, comparabil cu rivalul Arghezi, Ion Barbu n-a ezitat să scrie poeme pentru animalele sale dragi. Pateticul „In memoriam”, închinat amintirii lui Fox, sau tandrul „Cercelul lui Miss”, dedicat propriei cățele, sunt edificatoare. Gerda Barbilian relata în amintirile ei că la moartea soțului o salcie s-a prăbușit peste mormântul câinilor din curte.

127 de ani s-au împlinit pe 18 martie 2022 de la nașterea matematicianului-poet Dan Barbilian/ Ion Barbu 

Ion Barbu a avut o carieră profesorală remarcabilă care a culminat cu elaborarea unei teorii (recunoscute internațional) ce avea să-i poarte numele: „Spațiile Barbilian”

„Mă botez singur în numele celei ce vine” - cuvintele cu care Ion Barbu a sedus-o pe tânăra poetă Nina Cassian, în 1947

Mă stimez mai mult ca practicant al matematicilor, prea puțin ca poet și numai atât cât poezia amintește de geometrie”, Ion Barbu

23 noiembrie 1929 e data la care a fost tipărit volumul „Joc secund”, în 1.170 de exemplare. Pe copertă era consemnat ca an al apariției cărții 1930