Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Auzit-ați de Emanuil Gojdu, bărbat învățat și una dintre personalitățile marcante ale Europei Centrale și de Est? Dar de fundația care-i poartă numele? Știați că prin intermediul acesteia nu mai puțin de 1.359 de tineri transilvăneni (numărul este înaintat de istoricul Cornel Sigmirean) - printre care Traian Vuia, Octavian Goga, Victor Babeș sau Dumitru Stăniloaie - și-au construit viețile și carierele (și) întru binele și mândria noastre? Povestea acestui extraordinar binefăcător al românilor - aproape necunoscut astăzi tinerilor - ar trebui expusă în manualele școlare. Până atunci (de va exista vreun „atunci”), v-o redăm aici, cu sprijinul distinsului profesor Ioan-Aurel Pop: „Totul pornește de la testamentul acestui mare om și mare român, făcut în anul 1869, când simțea că se apropie de «marea trecere» de pe acest pământ. Emanuil Gojdu era născut din părinți români (tatăl, aromân din Moscopole, iar mama, numită Ana Poinar, din Crișana), dar a fost educat în Imperiul Habsburgic, în partea acestuia unde conducerea o avea nobilimea ungară și unde limba impusă era maghiara. Destinul său seamănă, până la un punct, cu acela al marelui său contemporan, tot de origine aromână, episcopul și mitropolitul Andrei Șaguna. Mitropolitul Ardealului era, de fapt, după voința lui Gojdu, președintele Fundației”.
A schimbat limba în baroul de la Pesta
Detaliat: „Cu tenacitate rar întâlnită, Emanuil Gojdu a urmat școli bune (la Oradea, Bratislava, Eger, Buda, Pesta) și a devenit un avocat de mare succes, care a reușit să strângă o avere considerabilă. A fost răsplătit cu onoruri de statul habsburgic în care trăia, s-a purtat ca un cetățean-model și a propus chiar înlocuirea latinei cu maghiara (limba vorbită) în baroul de la Pesta, fapt care s-a și realizat. Dar nu a uitat niciodată de obârșia sa românească, s-a recunoscut și prezentat mereu ca român și, spre surprinderea contemporanilor maghiari, și-a lăsat cea mai mare parte a uriașei sale averi «națiunii române de rit greco-oriental din Transilvania și Ungaria», adică românilor ortodocși din acele părți. Își doarme somnul de veci în Cimitirul Kerepesi din Budapesta, un fel de Bellu al ungurilor”.
Împărțirea puterii
Testamentul lui Emanuil Gojdu, publicat integral pe site-ul oficial al fundației care-i poartă numele, specifică limpede că avem dreptul, ca români ortodocși, la moștenirea lăsată de acest avocat vizionar. De ce nu ne mai putem bucura acum de aceste resurse? Cum am pierdut acest drept? Ioan-Aurel Pop are cuvântul: „Să nu uităm că Emanuil Gojdu s-a născut, a trăit și a murit într-un stat care nu se numea România (deși la 1869 exista România modernă), în care puterea de stat și clasa stăpânitoare nu erau românești. Este vorba despre Imperiul Habsburgic. Mai mult, acest stat imens, în care minoritățile întreceau cu mult ca număr «majoritatea» dominantă, și-a schimbat organizarea în 1867 (adică la finele vieții lui Gojdu) și a devenit «monarhie bicefală» austro-ungară”.
51 de ani de jaf bicefal
Ungurii au fost invitați la masa bogaților... „Cu alte cuvinte, ca să nu fie strivită de presiunea popoarelor asuprite, conducerea austriacă a acceptat să împartă puterea cu elita ungară, adică să-i ridice pe maghiari la rangul de stăpâni, spre marea nemulțumire a slavilor (cehi, slovaci, croați, ucraineni, sârbi), românilor etc. Chiar și așa, majoritatea populației imperiului o formau tot minoritățile, fapt care a provocat o asemenea instabilitate politică încât imperiul acesta dualist nu a durat decât 51 de ani (1867-1918). Totuși, câtă vreme a durat formula politică menționată, Fundația Gojdu a funcționat relativ bine, pentru că s-au putut respecta dispozițiile testatorului”, apreciază profesorul Ioan-Aurel Pop.
Pepiniera elitei care a făcut Unirea
În ce constau acestea? „Prin bunurile Fundației Gojdu s-a putut dubla aproape numărul intelectualilor români de înaltă clasă, cu studii serioase și care au devenit, alături de fruntașii români greco-catolici, pepiniera elitei conducătoare a mișcării de emancipare națională a românilor din Transilvania, Banat și Părțile Vestice. Ei au făcut Marea Unire de la 1918. După 1918, lucrurile s-au complicat, fiindcă cea mai mare parte a bunurilor Gojdu a rămas în Ungaria, pe când beneficiarii acestor bunuri au ajuns (în proporție de circa 90%) în Regatul României. Deși Tratatul de la Trianon prevedea clar restituirea averilor Gojdu României și românilor, lucrul nu s-a petrecut de la sine”.
4 decenii de îngheț
Oare de ce nu mă miră... „Statul român a purtat lungi, grele și anevoioase tratative cu partea ungară pentru aplicarea a ceea ce trebuia să fie obligatoriu. Până la urmă, spre finele deceniului al patrulea al secolului al XX-lea, s-a ajuns la un acord corect între cele două părți, care nu a mai putut fi aplicat (dincolo de tergiversările oficialităților ungare) din pricina începerii, în 1939, a războiului. După război, comuniștii unguri au confiscat - cum s-a întâmplat și la noi - totul și, vreme de circa patru decenii, lucrurile au rămas înghețate. După căderea regimului comunist ar fi fost nevoie de o acțiune energică nu atât a Bisericii sau a Mitropoliei Ardealului, cât a statului, prin Guvernul României. Or, acest lucru nu s-a întâmplat”.
Citește pe Antena3.ro
Bâlbele statului român
Din păcate... „Au început niște demersuri anemice, s-au făcut simpozioane la noi și în Ungaria, istoricii au publicat documente, studii, monografii, dar statul român nu și-a intrat în rol. Iar când a făcut-o, nu s-a întâmplat în deplină cunoștință de cauză, nu s-a respectat voința donatorului și s-a ajuns doar la mici compromisuri compromițătoare pentru noi. Partea ungară a profitat de toate aceste slăbiciuni, bâlbâieli și indecizii...” Și, totuși, cum a putut Ungaria să înstrăineze, să vândă bunuri aflate în litigiu, un litigiu vechi de zeci de ani, viciat de ruși, care au impus la un moment dat maghiarilor și românilor să anuleze, reciproc, orice datorii, creanțe? Se întâmpla la începuturile comunismului în această parte de lume. Petru Groza, bursier Gojdu și om aflat la putere în epocă, a avut vreo reacție de împotrivire?
Sub semnul întrebării
Ioan-Aurel Pop, echilibrat: „Partea ungară a făcut exact ceea ce i-a convenit și ceea ce a fost spre cel mai mare avantaj al său. Nu cred că, pe vremea începuturilor comunismului, chestiunea Gojdu ar fi putut să fie considerată de actualitate de către liderii români. Până la începutul anului 1947 (când s-a semnat Tratatul de Pace de la Paris), chiar și apartenența întregii Transilvanii la România se afla sub semnul întrebării. Prin 1944-1945, Regionala Ardeal a Partidului Comunist din România era dominată de maghiari și de ungarofoni, iar în partea care fusese răpită prin «dictatul» de la Viena se arborau drapelele tricolore ale ambelor țări sau, în anumite localități și zone, numai steagul Ungariei. Cine dintre români să fi avut atunci în prim plan bunurile Fundației Gojdu?”
Transilvania, răni și resentimente (cum altfel?)
Unii curajoși! „Chiar dacă - între două state «frățești» din «lagărul socialist», cum se zicea atunci - maghiarii și românii și-ar fi putut rezolva anumite litigii patrimoniale atunci, înverșunările erau prea mari, rănile frângerii Transilvaniei dintre 1940-1944 erau prea grave și prea recente, iar resentimentele părții ungare față de România și față de români erau prea puternice. În plus, România nu a depus nici atunci eforturile necesare pentru a i se face dreptate. Ce rol au jucat atunci înaltele fețe bisericești ortodoxe, membre și reprezentante ale Fundației Gojdu, în această chestiune?
Eforturi bisericești
Din nou Ioan-Aurel Pop: „Biserica ortodoxă a românilor din Transilvania - organizată pe atunci sub forma unei mitropolii cu sediul la Sibiu - era administratoarea bunurilor Fundației Gojdu și, prin credincioșii ei, principala beneficiară. Emanuil Gojdu, prevăzător și pățit, a lăsat prin testament și modalitatea de chivernisire a bunurilor, cu un plan detaliat care mergea până în secolul al XXI-lea. Mitropoliții Ardealului, alături de clericii și mirenii din conducerea Fundației, au știut să-și îndeplinească menirea lor și să se ridice (aproape până la venirea la putere a comunismului) la înălțimea așteptărilor generosului mecenat. După căderea regimului de dictatură, Biserica a făcut anumite eforturi. De exemplu, vechea Fundație Gojdu a reînviat prin anii ’90 ai secolului trecut sub egida Mitropoliei Ardealului de la Sibiu, păstorită atunci de mitropolitul Antonie Plămădeală”.
Statul are obligația să-și intre în rol
Dar atât... „Biserica singură nu avea cum să reușească. Nici între cele două războaie mondiale bunurile noastre Gojdu nu fuseseră obținute de către Biserică, ci de către statul român prin negocieri cu statul ungar. Biserica Ortodoxă Română nu are o instituție omoloagă în Ungaria căreia să i se adreseze, iar statul ungar nu tratează asemenea probleme decât de la stat la stat. De altminteri, legea restituirii bunurilor confiscate de comuniști în Ungaria nu are aproape nicio legătură cu legea română similară, prima fiind extrem de restrictivă, iar a doua extrem de permisivă”. Dar care să fi fost, concret, principalele cauze care au generat pierderea acestei inestimabile moșteniri, a doua ca valoare după Tezaurul confiscat de ruși, după estimările specialiștilor?
Incapacități guvernamentale
„Mai întâi, eu nu cred că această inestimabilă moștenire - cum spuneți -, evaluată azi la peste un miliard de euro, este definitiv pierdută. Există pe lumea asta și cauze care nu se prescriu și eu nu știu ca statul român să fi încheiat vreun acord expres de renunțare la bunurile sale Gojdu. Poate să existe un astfel de acord și să mă înșel eu. Oricum, acordul bilateral din 2005, care crea o pretinsă fundație româno-ungară pe ruinele Fundației Gojdu, nu a fost ratificat de Parlamentul României și, prin urmare, a devenit nul. Cauzele situației de acum - dacă mă întrebați de ele - sunt incapacitatea de a guverna eficient, în serviciul națiunii române, a guvernanților români, pe de o parte, iar pe de altă parte, refuzul Ungariei de după Trianon de a dialoga cu România, de a trata România în funcție de statutul său de stat independent și suveran, refuz asociat cu pretențiile sale iredentiste, care nu au încetat niciodată după 1920, indiferent de regimurile politice care s-au succedat la Budapesta”.
În suspensie
N-avem, așadar, conducători capabili să mai recupereze ceva din bunurile lăsate de Gojdu românilor... „Repet, eu nu consider nimic din ceea ce ne aparține ca fiind pierdut. Speranța este capabilă să nască, în împrejurări favorabile, o acțiune eficientă, pe când blazarea și deznădejdea conduc doar la letargie, adică la pierderi sigure. În acest moment nu pare că avem conducători capabili să trateze recuperarea bunurilor Gojdu. Pentru o astfel de recuperare ar fi nevoie și de o coeziune a românilor, fiindcă astfel de cauze nobile și drepte cer sacrificii conștiente ale societății, dar cer, în primul rând, concentrarea energiilor naționale pentru delegarea puterii politice în mâinile unei elite de ispravă. Contemporanii nu par preocupați de acest lucru, de aceea și problema Gojdu rămâne în suspensie”.
Nevoia de servitori ai națiunii
La final, speranța: „Dar noi, românii, am fost capabili uneori să ne ridicăm în frunte lideri admirabili. Am făcut-o la 1848, la 1859, la 1866, la 1877-1878, la 1918 și rezultatele s-au văzut. Este clar că, din perspectiva mulților ani care au trecut de atunci, noi tindem să eludăm relele unor epoci și să evidențiem numai gloria, să obturăm defectele omenești ale acelor lideri și să le augmentăm calitățile. Dar chiar și așa, sub rezerva unei obiectivități limitate de mitul trecutului ca «vârstă de aur», rezultatele obținute de acest popor atunci când a avut conducători vrednici au fost cele mai bune. Conducerea nu trebuie percepută drept avantaj, ci drept povară asumată, conducătorul bun nu este șef, ci servitor al națiunii, al comunității”.
Ștafeta responsabilității
Ce bine ne-ar prinde astăzi astfel de oameni (de stat)! „Prin urmare, pentru că averea despre care vorbim nu este una individuală, ci una care aparține națiunii române, se cuvine să transmitem dosarul Gojdu din guvern în guvern și din parlament în parlament, până la rezolvarea sa. Această rezolvare nu se poate face oricum și nu este benevolă și facultativă din acest motiv simplu: pe de o parte, bunurile Gojdu aparțin națiunii române și nimic din voința donatorului nu poate să fie schimbat; pe de altă parte, instituțiile statului român au obligația să protejeze, să recupereze și să sporească tot ceea ce aparține românilor și României”.
222 de ani se vor fi împlinit pe 9 februarie 2024 de la nașterea avocatului și filantropului Emanuil Gojdu. Tot în această lună, pe 3, s-au împlinit 154 de ani de la moartea sa
„Emanuil Gojdu era născut din părinți români (tatăl, aromân din Moscopole, iar mama, numită Ana Poinar, din Crișana), dar a fost educat în Imperiul Habsburgic, în partea acestuia unde conducerea o avea nobilimea ungară și unde limba impusă era maghiara.”, Ioan-Aurel Pop, istoric
„Prin bunurile Fundației Gojdu s-a dublat numărul intelectualilor români de înaltă clasă care au devenit pepiniera elitei conducătoare a mișcării de emancipare națională a românilor din Transilvania, Banat și Părțile Vestice. Ei au făcut Marea Unire de la 1918.”, Ioan-Aurel Pop, istoric
1 miliard de euro este valoarea estimativă a averii pe care statul român are obligația s-o recupereze de la statul maghiar în numele testamentului lui Emanuil Gojdu
„Deși Tratatul de la Trianon prevedea clar restituirea averilor Gojdu României și românilor, lucrul nu s-a petrecut de la sine.”, Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române
„Eu nu cred că această inestimabilă moștenire, evaluată azi la peste un miliard de euro, este definitiv pierdută. Există pe lumea asta și cauze care nu se prescriu și eu nu știu ca statul român să fi încheiat vreun acord expres de renunțare la bunurile sale Gojdu.”, Ioan-Aurel Pop, istoric
„Pentru că averea despre care vorbim nu este una individuală, ci una care aparține națiunii române, se cuvine să transmitem dosarul Gojdu din guvern în guvern și din parlament în parlament, până la rezolvarea sa”, Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române
