Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Mai sunt doar câteva zile până la startul Festivalului Internațional George Enescu organizat la București în perioada 31 august - 27 septembrie, prilej pentru a (re)aduce în bătaia prezentului emoționante amintiri din existența lui „Jurjac”, cum era alintat compozitorul în copilărie. Am ales, întru desfătarea simțurilor, fragmente din perioada petrecută de copilul Enescu la Viena (dezvăluite chiar de virtuozul român, la Paris, muzicologului francez Bernard Gavoty, cu puțin timp înainte de marele sfârșit). Dar să ne bucurăm acum de caldele aduceri aminte.
Rămas-bun, copilărie…
„În 1888, am împlinit 7 ani - vârsta marilor nebunii… Vestea unei epidemii de difterie se răspândește în ținut. Părinții mei, cărora le muriseră cinci copii de această boală îngrozitoare, se pregătesc grabnic să plece din regiune. Dar, înainte de plecare, mă duc din nou la Caudella: atenție mare la viori și la furiile micului Enescu! De astă-dată sunt însă mare și ascult cuminte sfaturile profesorului. De altfel, ce le spune părinților este încurajator: «Trebuie cultivate darurile naturale ale acestui copil, trebuie trimis la Viena…». Voi părăsi prin urmare atmosfera fericită de la țară…”. Pentru Enescu a fost, de fapt, ruptura ireparabilă de copilărie.
Română, franceză, germană, engleză
Viena avea să-l fascineze pe micuțul coborât din dealurile înverzite ale Moldovei: „Totul era nou pentru mine: orașul, oamenii, limba. La șapte ani, știam românește și un pic franțuzește. Am fost dat în grija unei institutoare cu care am învățat într-adevăr această limbă la care îmi plăceau nazalizările. Când vorbesc franțuzește, se simte că sunt român după ușoara rulare a lui r, deși, străduindu-mă, pot vorbi cu accent parizian. La Viena am învățat, firește, germana și un pic de engleză”.
Imagini din Viena Turnului Babel
„Cum să descriu Viena anului 1888, cum să evoc în ansamblu un oraș compozit, încărcat de atâtea amintiri și curiozități”, se întreba, tulburat George Enescu. Răspunsul avea să se contureze însă cu ușurință: „La vremea aceea, Viena nu era un oraș nemțesc, ci un fel de Turn Babel european. Scriind cuvântul turn, îmi amintesc de acela care decora biserica Sfântul Ștefan. Turiștii - și cred că și astăzi se întâmplă la fel - se urcau în el ca să privească de sus, din vârful lui, întinderea orașului și împrejurimile. Văd încă această panoramă: la sud-est, întinsa câmpie ungară, pe unde imaginația îl vedea galopând pe nefericitul Mazeppa; la nord-vest, Boemia; la sud-vest, munții Stiriei și Alpii din Tirol. Pe scurt, Viena este situată la porțile Orientului, este un centru spre care converg căile naturale ca spițele unei roți imense”.
Gemütlichkeit, muzică și mirosuri
Cum își petrecea copilul Enescu zilele în vechea Vindobona? „În zilele libere, rătăceam pe străzi și străduțe; acestea din urmă erau elegante și silențioase. Respiram un fel de parfum de intimitate ce venea dinspre Germania de Sud, cu care sunt impregnate melodiile lui Franz Schubert, acel Gemütlichkeit, tradus doar prin muzică și mirosuri. Un anumit iz italian plutea în lumină, în dialect, în stilul unor edificii. Un pic de nostalgie, multă gentilețe, ceva veselie meridională - din toate acestea s-a născut faimoasa voioșie vieneză, în care se regăsește ceva din spiritul parizian, cu o nuanță ușoară de sentimentalism. Amestecul acesta plăcut îi dădea Vienei o savoare pe care n-am găsit-o nicăieri altundeva”.
Bere neagră, cârnați și muzică
Descrierea anilor trăiți în Orașul Valsului e o fascinantă lecție de istorie: „Ce să mai spun de împrejurimile Vienei, de sătucele înconjurate de viile austriece, prinse parcă într-o horă veselă în jurul marelui oraș: Grinzing, Heiligenstadt (unde Beethoven a compus celebrul lui testament), Hernals, Baden, Voslau, Döbling, Simmering, Hietzing? Între Hietzing și Meidling, Schönbrunn, cu Glorietta și Belvedere ale împărătesei Maria Tereza: armata imperială franceză trecuse pe acolo, la 9 mai 1809, pentru a intra în Viena. Evenimentul, de altfel important, nu a reușit să tulbure liniștea vienezilor. Beethoven o prezisese: «Cât timp austriacul are bere neagră, cârnați și muzică, nu se va răscula»”. Probabil nimeni n-ar face-o…
Pianul rablagit din Cafeneaua Bogner
„Vienezii erau foarte mâncăcioși - mai rememora Enescu. Cafenelele înșiruite de-a lungul străzilor principale nu se goleau niciodată. Adevărații cunoscători aveau peșterile lor subterane, coborau cu religiozitate treptele ce duceau în pivnițe unde, de-a lungul coridoarelor umede, pe bănci de lemn, cu ceașca sau paharul în mână, jucau popice așteptând să le vină rândul la degustarea faimoaselor vinuri de Döbling, Hernals sau Grinzing. (…) Schubert frecventa asiduu Cafenelele Bogner, Ancre, Pergola, Escargot. La Cafeneaua Bogner, pe un pian rablagit părăsit într-o sală întunecoasă, într-o seară din luna martie a anului 1827, el a interpretat pentru câțiva prieteni un ciclu din ultimele sale piese și a cântat în întregime Călătorie de iarnă… Fermecătorul, duiosul Schubert - nu există în Viena răscruce, străduță, grădină în care să nu plutească amintirea lui, împreună cu alte nume murmurate pios - Haydn, Mozart, Beethoven”.
Vânzător de sicrie și baudelairian
S-a plimbat, nu glumă copilul Enescu! Ba a mai și prizat poveștile intime ale capitalei imperiale. Dar să lăsăm să se întrupeze vedeniile lui: „Străzile Vienei erau pitorești, împletite într-o rețea încâlcită, garnisite cu prăvălii originale. Un magazin de sicrie, sculptate în lemn de trandafir și de acaju, impresionase imaginația mea de copil, dar, la opt ani, nu eram încă în stare să apreciez firma sugestivă și aproape atrăgătoare, cu litere aurii pe un fond negru - Invitație la călătorie… Cum să știu la vârsta aceea că poți fi, în același timp, vânzător de sicrie și baudelairian?”. „În schimb - completa imediat muzicianul -, înțelegeam mai bine o istorioară pe care mi-o spunea mama, despre Popper și Maszkowski”.
Despre vanitate
S-o auzim! „Amândoi muzicieni și buni prieteni, într-o zi, se plimbau pe străzile Vienei. Lipsit de geniu, dar de o vanitate de nevindecat, Popper suferea din pricina ambiției sale, prea puțin satisfăcută. Se plimbau deci pălăvrăgind. Din când în când, Popper citea pe câte un zid inscripții care-l făceau să ofteze: «Aici a murit Beethoven», «Aici s-a născut Franz Schubert», «Aici a trăit și a murit Brahms». La sfârșitul plimbării se opresc în fața casei lui Popper, care nu-și poate înăbuși un geamăt îndurerat. «Ah, ah!, zise Moszkowski, îți imaginezi ce va scrie aici, mai târziu?» «Mai târziu?, îl întrebă cu nerăbdare Popper. Chiar crezi?» «Desigur, rânjește Moszkowski, casă de închiriat!»”.
Ochi și urechi
Printre ultimele impresii (consemnate aici): „Cum să uit că la opt ani nu mă aflam la Viena ca turist, ci ca școlar, venit să studieze muzica în locuri în care compuseseră atâția oameni de geniu? În 1889, Viena era încă Parnasul demn de Euterpe, Parnas frivol, totuși un Parnas! Publicul vienez era ușuratic. Îi prefera în mod deschis pe Mascagni, Massenet, Delibes și Gounod, lui Wagner. Wagner era respectat ca un geniu, prea mare ca să nu fie luat în serios, prea serios ca să nu fie ascultat câteodată cu plictiseală. În schimb, Massenet era sărbătoarea Vienei. (…) La unsprezece ani, nu aveam discernământ, îmi deschideam ochii și urechile, tot spiritul, spre cultură, frumos, muzică. Trăiam cu fantomele trecutului, totdeauna m-am avut bine cu umbrele!”.
Analizat de George „Iorgu” Bacovia
Prindem aici și câteva opinii ale poetului George „Iorgu” Bacovia (pasionat de vioară) despre Enescu și elevul său Yehudi Menuhin. Ele au fost relatate după 60 de ani de avocatul Max Vasiliu (1914-1996), nepotul său de soră și dezvăluitor al unor secrete de familie: „La București, ca student, mă duceam nu prea des pe la el și pe la Agatha, fiind destul de ocupat cu facultatea, dar mă duceam din când în când. Mi-aduc aminte, printre altele, de o conversație avută în acel timp cu Iorgu, în legătură cu arta lui George Enescu, pentru care el avea o mare admirație. Țin minte că atunci, pentru prima oară, am auzit de la Iorgu de numele lui Yehudi Menuhin. Îmi spunea: «Ca violonist, trebuie să ai și vigoare în brațul care mânuiește arcușul ca și în degetele de pe strune. Când ai mai îmbătrânit (se referea la vârsta de atunci a lui Enescu) se resimte în mod fatal acest lucru în modul de interpretare, oricât talent ai avea și oricât simț muzical. Iată de ce, spunea Iorgu, tânărul Yehudi are un avantaj extraordinar față de Enescu în modul lui de interpretare ca violinist»”.
143 de ani s-au împlinit în 19 august 2024 de la nașterea muzicianului George Enescu.
„La unsprezece ani, nu aveam discernământ, îmi deschideam ochii și urechile, tot spiritul, spre cultură, frumos, muzică”, George Enescu
„Cum să uit că la opt ani nu mă aflam la Viena ca turist, ci ca școlar venit să studieze muzica în locuri în care compuseseră atâția oameni de geniu?”, George Enescu
„Un pic de nostalgie, multă gentilețe, ceva veselie meridională - din toate acestea s-a născut faimoasa voioșie vieneză”, George Enescu
„La șapte ani, știam românește și un pic franțuzește. La Viena am învățat, firește, germana și un pic de engleză”, George Enescu
