George Enescu: „Toată viața m-am biciuit, cu arcușul pe post de cravașă”

Și-a dorit să compună muzică, dar cum pentru acest deziderat e nevoie de stabilitate financiară și liniște, a fost nevoit aproape necontenit să strângă bani cântând la vioară. 

Într-o zi de 4 mai (1955) se risipea din viață, la Paris, pe malurile Senei, George Enescu, fiu al Botoșanilor ațipiți în prezentul continuu al României provinciale. Puțin înainte, maestrul, care strânsese la piept 73 de primăveri (și nouă luni), adulmecând sfârșitul, și-a dezvelit soarta într-una dintre cele mai emoționante mărturisiri ale culturii universale. „Indiscrețiile”, rezultat al șuetelor în compania jurnalistului și criticului muzical francez Bernard Gavoty, au răzbătut până la noi grație deciziei acestuia din urmă de a le păstra (și) pe hârtie („Les souvenirs de Georges Enesco, Flammarion, 1955 - publicate în România de Editura Curtea Veche, în 2017). Am selectat aici câteva din amintirile enesciene care ne-au tulburat, în speranța că vă vor înduioșa și pe dumneavoastră.

1. Primii fiori artistici

„Cu mult înainte de a împlini opt ani, când aveam doar trei, am auzit din întâmplare un taraf de țigani cântând într-o stațiune balneară din vecinătatea satului nostru”, rememora George Enescu în dialogul cu Bernard Gavoty. În continuare, mirat: „Curios taraf, format dintr-un nai, din câteva viori, un țambal și un contrabas! Cred că am fost totuși foarte impresionat, pentru că, a doua zi dimineață, m-am jucat încercând să întind un fir de ață de cusut pe o bucată de lemn și, întru totul încredințat că făcusem o vioară, imitam ceea ce auzisem în ajun. Fluieram imitând naiul și, cu niște bețe de lemn,  băteam țambalul”.

2. Vals într-un deget

Atracția micului Enescu pentru vioară n-a rămas neobservată: „Ceva mai târziu, când eram elev, părinții mi-au făcut cadou o vioară cu trei corzi. Am luat-o și, fără să stau pe gânduri, am aruncat-o în foc! Iată ce însemna să-l iei pe George Enescu drept un țânc și să-i oferi un simulacru de vioară! Uitasem de mult prima vioară, construită cu mâinile mele, voiam deja una adevărată, cu numărul reglementar de strune”. Părinții s-au conformat, iar copilul, încăpățânat și ambițios, a început să exerseze de unul singur, până când, într-o zi, și-a uluit tatăl: „I-am cântat, cu un singur deget, pe coarda re, popularul vals celebru al lui Ivanovici, Valurile Dunării. Tata a fost impresionat. Mi-a spus cu o voce gravă și blândă: «Vei fi muzician»”. 

3. Uverturi la 11 ani

În 1888, George Enescu se desprindea de copilărie, de lumea protectoare a satului natal, și, împreună cu mama sa, lua drumul Vienei, pentru a aprofunda studiile muzicale. „Totul era nou pentru mine: orașul, oamenii, limba. La șapte ani, știam românește și puțin franțuzește. La Viena însă am învățat germana și un pic de engleză. (...) La unsprezece ani, lucram deja pe forme mari: rondoul, sonata, variațiunea, dar n-am așteptat să le cunosc pentru a compune. Scriam de preferință uverturi inspirate din Wagner; acum, după ce au trecut mai mult de șaizeci de ani, încă le mai știu pe de rost”, mărturisea Enescu.

4. O durere ascuțită

În 1893, electrizat de pulsiuni creative ce depășeau spațiul de exprimare muzicală al Vienei, George Enescu absolvă Conservatorul și, cum profesorii îl îndrumă mai departe către Paris, ajunge pe Sena, în orașul care trăia atunci a doua Renaștere. Elevul venit din Moldova, via Viena, nu s-a înghesuit la concursuri, era preocupat, mai ales, de compoziții. Iată o întâmplare memorabilă: „Mai întâi, în primul an, calitatea mea de străin mi-a interzis să particip. În anul al doilea, un accident nu m-a lăsat să o fac. Cu puțin timp înainte de perioada concursurilor, îmi luasem obiceiul să lucrez până seara târziu pe balconul camerei mele. Era timp frumos, studiam un pic, visam mult, era un lux, recunosc... Într-o seară, fapt prozaic, se rupe scaunul și-mi prinde degetul sub el, simt o durere ascuțită. Cu un deget strivit, nici vorbă să mai concurez!”, rememora, cu haz, Enescu. În completare: „Ca să spun adevărul, nu simțeam nicio decepție, ba, dimpotrivă, o mare ușurare. Aveam cincisprezece ani și jumătate și scriam Poema Română, deh! Da, mereu aceeași bătălie între vioară și portativ! Medicul îmi pune brațul în eșarfă și mă resemnez, totuși, puțin rușinat că mă consolez atât de ușor”.

5. Poema Română

Oscilând între vioară și frământările de compozitor, Enescu cunoaște, înainte de majorat, consacrarea: „Interpretat în concert public la mai puțin de șaptesprezece ani, de ce m-aș mai plânge? În ceasurile de îndoială și descurajare, deschideam programul Concertelor Colonne și citeam: «Poema Română, de George Enescu, op. 1, suită simfonică compusă în 1897, cântată la Paris, în primă audiție, la 6 februarie 1898». Dacă adaug că poema a fost publicată de editorul Enoch în anul următor, nu voi fi făcut portretul unui om împlinit?”.

6. Compozitor sau virtuoz?

Răspunsul vine tot de la celebrul compozitor: „Da și nu. Din acel moment, am început să aud în jur un fel de laitmotiv exprimat cu eleganță, în două fraze opuse însă: «Este un violonist», spuneau compozitorii. «Este un compozitor», replicau virtuozii. Erau și variante: «Atenție!», spuneau unii - «O să fie un foc de paie!», proclamau alții. Sărmana Poemă, care îmi atrăsese atâtea săgeți și pe care eu o concepusem cu atâta dragoste și nevinovăție!”, mărturisea Enescu, încă afectat de primele intrigi și invidii ale debutului pe marile scene.

7. Banul și țiganul

George Enescu n-a fost scutit, la Paris, de jignirile dureroase ale francezilor. În 1903, Enescu tocmai ce compusese o Suită pentru orchestră, cu un final mai fantezist, după cum îl caracteriza chiar autorul. Reacțiile criticilor muzicali, în frunte cu Georges Vanor, au fost de-a dreptul șocante: „Dragă, dă-i un ban țiganului!”. Românul le-a întâmpinat cu o doză de umor forțat: „Trecuse mult timp de când nu mai fusesem făcut țigan. Puteau, în compensație, să-mi dea un ban”.

8. Căsătoria din rațiune

George Enescu a visat toată viața să fie compozitor (și a fost!). Vioara însă i-a oferit, în orice condiții, stabilitate. Acesta a fost și motivul pentru care a aprofundat această artă, pentru a nu depinde - ca alți colegi talentați - de activități înjositoare în efortul de a-și asigura un trai liniștit. „M-am născut să fiu un visător, un leneș. Toată viața m-am biciuit, cu arcușul pe post de cravașă. Când privesc vioara în cutia ei - mortul acesta lucios în sicriașul său - îi spun, poate cu vanitate: «Ești foarte frumoasă, prietenă, foarte delicată, dar ești prea mică». Există, se spune, căsătorii din dragoste. Cu vioara făcusem o căsătorie din rațiune”, recunoștea Enescu.

9. Vis spulberat

Sfârșitul Primului Război Mondial, în slujba căruia Enescu și-a pus pana și arcușul, avea să-l arunce în depresie și faliment pe virtuozul care trudise cu vioara pentru a-și asigura bătrânețile, pentru a se retrage în România și a-și împlini visul de a compune muzică. Rememorările sunt extraordinare: „Dădusem multe concerte în acest scop. Tata primea banii economisiți și îi plasa în modul cel mai sigur și inteligent după știința lui. Războiul a dus însă la prăbușirea valorilor și a speranțelor mele: adio, vacă, vițel, purcel, puișori! Cum trebuie totuși să trăiesc, din 1918, scot din nou vioara din cutie, străbat iar lumea întreagă spunându-mi: «Va fi data viitoare...». Din nefericire, data viitoare a fost 1939... Țara mea fost ocupată, până la urmă, de URSS”.

10. Trei jucării rotunde

George Enescu își sintetizează remarcabil viața (și sensul ei): „Nu am căutat gloria și fala ei. Când suntem copii, părinții ne dau un cerc. La maturitate, o femeie ne trece în deget un inel de aur. Mai târziu, pentru a ne consola că îmbătrânim, prietenii ne oferă o coroană de laur. Toate sunt jucării - toate sunt de formă rotundă - dar jucării! Nu mi-am dorit decât inelul de aur”.

67 de ani se împlinesc pe 4 mai 2022 de la moartea lui George Enescu

„Port o dublă pecete, de țăran și de mistic. Pământul și religia au fost divinitățile copilăriei mele. Le-am rămas credincios - transferându-le în muzică”, George Enescu

„În 1899, la Paris, sunt uns mare violonist, și asta fără să am pe cineva care să mă fi susținut”, George Enescu

„Când se vorbește de George Enescu, în Europa lumea se gândește la violonist și în America - la compozitor. Or, mă simt compozitor până în măduva oaselor”, George Enescu

1908, 7 februarie e data premierei Rapsodiei Române, la Paris, în Sala Gaveau. Câteva luni mai târziu Enescu o cunoștea la Sinaia pe Maria Rosetti, viitoarea soție

Beethoven, Brahms și Bach au fost compozitorii preferați ai lui George Enescu