Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Cum l-am pomenit an de an, uneori și de două ori în aceeași toamnă (deh, fiind născut în noiembrie și petrecut de pe acest pământ într-o zi de octombrie - 19, a anului 1961…), am ales astăzi, aici, fațete mai puțin limpezi ale personalității scriitorului, jurnalistului, politicianului (nu vom aduce vorba despre politichie, promit), părintelui Mihail Sadoveanu, autorul unor scrieri emblematice pentru cultura română precum „Baltagul”, „Frații Jderi”, „Nicoară Potcoavă” (în ciuda ajustărilor determinate de impunerea bolșevismului și dincoace de Nistru), ori „Creanga de Aur”, ca să numim doar câteva dintre cele mai valoroase creații ale filologului pasionat de vânătoare, entomologie și mistere ontologice.
Un „semiplagiat” de toată frumusețea
Dar să nu mai lungim cuvintele, ci să facem loc, mai bine, comentariilor avizate ale profesorului Paul Cernat, specialist (și) în opera și biografia Sadoveanului: „Multă vreme, la noi, traducerile profesioniste au fost concurate, uneori chiar substituite, de adaptări, localizări și eventual plagiate, într-o epocă în care proprietatea literară era încă, pentru mulți, un moft. Din mentalitatea asta a pornit și Sadoveanu, care, obișnuit să valorifice povești auzite din târg sau din familie, a comis în 1906 un semiplagiat de toată frumusețea traducând și adaptând, sub forma romanului Mariana Vidrașcu, jurnalul în limba franceză al scriitoarei Constanța Marino-Moscu, pe care-l subtilizase via cumnata sa, criticul literar Izabela Sadoveanu (și fără s-o întrebe pe autoare, care s-a supărat foarte).” Interesant, nu?
Adaptări meșteșugite și inatacabile
Detaliat: „De atunci însă, omul a trecut la adaptări tot mai meșteșugite - și inatacabile după criteriile moderne. Nu-i vorbă, a făcut și traduceri profesionale din Turgheniev sau Maupassant, favoriții săi din junețe; a fost, apoi, primul traducător în română al unor texte critice franceze - din Hippolyte Taine. De specializat, s-a specializat însă în diortosiri și rescrieri, unele - recontextualizate, din literaturi ale lumii. Mulți au luat contact cu vechi cărți populare ca Alixăndria, Esopia sau Genoveva de Brabant prin intermediul variantelor sadoveniene ale acestora de după 1910. Tot Sadoveanu a adaptat, împreună cu amicul D. D. Pătrășcanu, mai multe vieți ale sfinților (1924), bașca viața lui Varlaam și Ioasaf de la India (1930).”
Premiere absolute
Pe filieră (aceeași): „În Divanul persian (1940) a sadovenizat magistral legenda indiană a Sindipei, în mult mai modestele Cuibul invaziilor (1935) și Țara kangurului (1936) - diverse scrieri occidentale de călătorie în Asia Centrală și Australia, iar în Aventurile șahului... (1933) - un număr de legende internaționale despre șah. Obiceiul povestirilor cu ramă, la care a recurs deseori, l-a dus însă și către câteva premiere absolute, care au trecut din păcate neobservate. Istorisirea iakutului siberian emigrat la Roznov după Primul Război Mondial din romanul Uvar (1934) traduce și adaptează, prin intermediul unui manuscris găsit al bunicului său, primul text scris în limba iakută (1848) al unui A. Uvarovski (descoperit probabil de Mihail Sadoveanu într-o versiune franceză).”
(Re)scrieri coreene considerate originale
Citește pe Antena3.ro
Tot aici: „Iar repovestirea Ho-jo-ki, din Poveștile de la Bradu-Strâmb (1943), e singura variantă în limba română a confesiunii pustnicului și clasicului japonez Kamo No Chomei de la 1100 (las la o parte narațiuni mai mult sau mai puțin orientale ca Vama de la Eyub, biblica Ruth sau Roxelana repovestite în Fantasii răsăritene, fragmentele din Halima sau istorisirea de vânătoare cu subiect coreean - Țaori, pasărea tainică - a scriitorului și exploratorului rus Nikolai Baikov). Din nefericire, nici unul dintre studiile teoretice autohtone dedicate rescrierilor literare nu-l menționează și pe Sadoveanu. Amuzant e faptul că unele dintre textele respective (în care adaptarea devine adoptare) au fost discutate în exegeza autohtonă ca fiind creații sadoveniene originale...”
Asemănări „ecologiste” cu Dinu Buzatti
Cunoșteați această fațetă a personalității Conului Mihail? Poate da, poate nu… Mai facem loc unui semn de mirare: „E straniu - apreciază Paul Cernat - cât de mult seamănă Secretul Pădurii Bătrâne de Dino Buzzati (1935) cu Nopțile de Sânziene al lui Sadoveanu (1934): tot un roman-basm ecologist, cu o pădure bătrână care se apără, printr-o conjurație a oamenilor locului, a animalelor și păsărilor, de exploatarea unui antreprenor; acțiunea are loc prin 1925-1926 (la Buzzati), în 1927 (la Sadoveanu), proprietarii pădurilor au în spate cariere militare etc. etc. Chiar și unele nume sunt asemănătoare (fără a mai vorbi de stilul sfătos-ironic). La Buzzati apare un Bernardi, pe postul pădurarului Neculai Peceneaga de la Sadoveanu, în timp ce în Nopțile de Sânziene antreprenorul francez - pus pe fugă de stihii, în regia localnicilor - se cheamă Bernard. Aproape sigur, cei doi scriitori nu știau unul de altul. Sau...? Detectivii istoriografiei literare ar avea ce investiga, iar comparatistica, fie ea căutătoare de influențe sau de analogii, are foarte mult sens aici.”
„Mihăiță”, văzut de propria fetiță (de 6 ani)
Schimbăm macazul (tot pe urmele cercetărilor lui Paul Cernat): „Într-o relatare memorialistică, fiica cea mai mare a lui Mihail Sadoveanu, Lia-Despina Manoliu (născută în 1902), reconstituie o scenă de prin 1908 despre o vizită la Fălticeni, în familie, a bunicului său, Alexandru Sadoveanu. Conu Alecu părea mulțumit de recolta cărților lui Mihăiță, și-l ruga să-l țină la curent cu ele: «Mai trimite-mi și mie, Mihăiță, din cele nou apărute. Tu știi că la Pașcani nu se găsesc cărți, în afară de cele școlare. Acelea pe care mi le-ai dat le-am pus la loc de cinste. (...) În multe din ele am recunoscut oameni de pe la noi. Chipuri de evrei necăjiți din Pașcani, acel nenorocit de harabagiu pe nume Chichiuță (...). Cu măiestrie zugrăviți, n-am ce zice. Ai un penel de pictor. Nu poți să știi tu ce bucurie e-n sufletul meu când văd că te afirmi așa de frumos ca scriitor...».”
Laude dinspre coana Catincuța
„Bunelul” era, spune Lia, „un om vesel, care iubea viața tihnită și lectura. Cu dânsul nu te puteai plictisi, avea întotdeauna ceva de povestit...” Fiul său îl primea, aflăm, „cu plăcere” când bătrânul nu era acompaniat de noua soție. O intervenție inopinată în conversație a mătușii Tinca (Ecaterina Tinu, rudă cu soția lui „Mihăiță”, coana Catincuța) trădează modul de inspirație al prozatorului: „Habar n-ai cine-i băiatul ista al dumitale. El, din nimica, face minuni. Un fleac de întâmplare, de ici de prin târgușorul nostru, despre care huiesc muierile până răgușesc - că alte distracții nu sunt pe la noi - se transformă sub pana lui, de stai și te minunezi.”
Ochii arzători pe strada Broscăriei
După confirmarea acestuia privind caracterul de sursă valoroasă al cumnatei, un fel de vocea Fălticenilor („Dumneata mi-ai dat multe subiecte, pe care le-am utilizat. N-aș fi deloc supărat să-mi mai dai și de-acum înainte”) urmează o relatare de ultimă oră a ei despre drama familiei Sanis: „Chiar voiam să vă povestesc astăzi o nenorocire, petrecută de curând în strada Broscăriei, unde stau și eu.” Mihăiță o ascultă transportat, cu ochii arzători, având deja în minte subiectul formidabilei Haia Sanis; conu Alecu însă adormise, iar fetița (Lia) îl scuză: „Trebuie să fie tare obosit... fiindcă s-a sculat cu noaptea-n cap să apuce trenu’.”
Primul autor de S.F. istoric
Încă o mențiune meritorie (marca Paul Cernat): „După știința mea, unul dintre primii, dacă nu primul nostru autor de S.F. istoric a fost Mihail Sadoveanu în romanul Nunta domniței Ruxanda. Pentru cine n-a citit: un uncheș muribund, Ștefan Soroceanu, numit la fel ca strămoșul său, un personaj istoric, pârcălab inițiat în masonerie de pe vremea lui Vasile Lupu, îi lasă o moștenire nepotului Bogdănuț, la un schit din munte, invocând viteza luminii și a sunetului care, captate cu un dispozitiv special, ar face să ajungă la noi pe calea undelor imaginile și sunetele trecutului. Cei doi trec printr-o peșteră cu cascadă și ajung la avatarii lor din trecut pe o cale misterioasă a captării imaginilor și sunetului.”
Singurul roman (istoric) scris integral la persoana întâi
În completare: „Nunta domniței Ruxanda, interesantă și geopolitic pentru implicațiile revoltei zaporojenilor (ucrainenilor) lui Bogdan Hmelnițki, e singurul roman istoric al lui Sadoveanu scris integral la persoana întâi. Întreaga relatare îi aparține amintitului Bogdănuț (care ar fi avut, zice Profira Sadoveanu, un model real - cine?) și are loc după ieșirea acestuia din peșteră, sub forma unei scrisori către autorul de pe copertă, care-și rezervă din oficiu doar dreptul de a pune titlurile de capitole.”
Radiestezia din „Morminte”
Aproape de final: „Trimiteri la științele experimentale (de tipul mecanicii cuantice) care le-ar recupera pe cele ezoterice, mai apar în prologul din Creanga de aur, atribuit naturalistului nemțean Mihai Stamatin (și el, personaj cât se poate de real). De asemenea, în nuvela urbană și polițistă Morminte (1939), unde în prim-plan se află radiestezia. Ne aflăm într-un moment în care descoperirile autohtone în materie, prin intermediul inginerului Simu Simeon, se dovediseră deosebit de utile în găsirea unor noi zăcăminte de petrol pe Valea Prahovei; aceste descoperiri par, de altfel, să-l fi inspirat pe Sadoveanu.” Oare? Oricum, un Sadoveanu altfel, bizar, bizar, bizar, v-am prezentat, nu?
144 de ani se vor fi împlinit în 5 noiembrie 2024 de la nașterea lui Mihail Sadoveanu.
„Unii prieteni sunt ca umbrele - nu apar decât atunci când e soare.”, Mihail Sadoveanu
1900 a fost anul în care Mihail Sadoveanu s-a înscris, la presiunile tatălui, la Facultatea de Drept din Bucureşti. A renunțat însă rapid la cariera juridică.
„E straniu cât de mult seamănă Secretul Pădurii Bătrâne de Dino Buzzati (1935) cu Nopțile de Sânziene al lui Sadoveanu (1934).”, Paul Cernat, istoric literar
„De specializat, (Sadoveanu) s-a specializat însă în diortosiri și rescrieri - unele recontextualizate, din literaturi ale lumii.”, Paul Cernat
