Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
"Muzica este religia maselor' scrie un comentator, parafrazandu-l pe Marx si incercand sa explice ceea ce el numeste triumful muzicii la intretaierea secolelor XX-XXI. O retea complexa de interactiuni intre inovatiile tehnologice a modifi cat perceptia asupra tuturor artelor in societatea contemporana, dar, dintre toate, muzica a trecut prin cele mai mari schimbari. Pe tot parcursul ultimului secol, muzicienii au demonstrat puterea eliberatoare a artei lor, schimband mentalitati, inventand noi si noi metode pentru a supravietui sau pentru a-si raspandi mesajul, adaptandu-se sau reinventandu-se. Una dintre cele mai mari bisnuinte ale timpului nostru – cu bune si cu rele – este aceea de a avea mereu, la indemana, muzica. Muzica s-a transformat in lumea moderna si a ajutat lumea sa se transforme, iar Jacques Attali (economist, primul presedinte al Bancii Europene pentru Reconstructie si Dezvoltare si autorul volumului Bruits: essai sur l’économie politique de la musique) atribuie muzicii puterea de a fi nu doar expresia cea mai clara a unei societati, ci si vocea care, profetic, ii anunta metamorfozarea.
Ma gandesc la toate acestea in timp ce aplaud, la finalul primului concert al Orchestrei Filarmonicii din Israel, cu Zubin Mehta la pupitru. Sala Palatului este mai plina ca niciodata. Nu este nici un loc liber, nu mai ai pe unde sa treci nici printre randuri, se sta pe jos, pe scari, peste tot. Se aplauda pana la epuizare. Nici una dintre celelalte arte nu poate exercita asupra unui grup mare de oameni aceeasi influenta covarsitoare, aceeasi empatie, care duce direct la veneratie. "Dintre toate limbajele acestei lumi, muzica este cel mai puternic'
(Zubin Mehta).
Mai sunt doar cateva zile din festival. De la 1 septembrie si pana acum, lumea – nationala si internationala – si-a facut o obisnuinta din a veni la concerte. Din pacate, stim ca o sa urmeze o pauza de 2 ani. Incepusem sa ne acomodam unii cu altii, sa ne acceptam gusturile, gesturile, sa diminuam intruziunile prea personale in desfasurarea concertelor. Cand a murit Lorry Wallfisch, parca societatea s-a legat mai strans in jurul sentimentului puternic de pierdere.
Cei care schimbam mediile de concerte – cate trei pe seara – simteam diferentele mari de atmosfera: o anume sobrietate staruie in aerul Ateneului, un sentiment popular la Sala Palatului, iar la Sala Radio ai parte de o lejeritate tinereasca. Mai detaliat, la matinee simti orasul linistit si publicul cunoscator care savureaza fi ecare tusa expresiva; la workshop-ul de compozitie si la simpozion se aduna specialistii; la Opera inca ai parte de eleganta si de un anume sentiment elitist; in Piata, insa, rasufla intreaga Capitala.
Mi-as dori ca Enescu sa fi e unul dintre mijloacele prin care societatea sa se transforme, sa inceapa sa utilizeze benefic intreaga panoplie de mijloace tehnologice moderne. Editie dupa editie, ni se demonstreaza ca se pot stabili contacte cu artisti internationali, ca exista bunavointa pentru Romania, ca se poate face un festival mare cu o echipa mica, dar tinuta bine in frau, ca promovarea se poate gandi la nivel de mapamond si nu limitata la granite, ca se poate lucra bine si prompt. Initiativa privata trebuie sa intre si ea in functiune, in lipsa festivalului, pentru a intari toate aceste deschideri posibile prin Enescu. Dincolo de orice critici, festivalul este ubicuu in Bucuresti si in tara. Pentru Romania si pentru muzica – aceasta inseamna un triumf.
