In memoriam „George Georgescu”: concert închinat legendarului dirijor român la Ateneul Român

La pupitrul Orchestrei Simfonice a Filarmonicii „George Enescu” se va afla dirijorul Cristian Măcelaru, care ne împărtăşeşte gândurile cu care întâmpină aceste concerte omagiale:

„Revin la Filarmonica George Enescu purtând în inimă aceeași dorință de a continua să construiesc ce au început, în mod remarcabil, muzicienii români de odinioară, așa cum a fost George Enescu. Concertele din 11 și 12 ianuarie aduc un omagiu moștenirii culturale a marelui dirijor George Georgescu, un adevărat erou român. Cariera sa internațională a adus o atenție cu adevărat necesară calității artei din România. Este important ca generația mai tânără să înțeleagă standardul care trebuie menținut, întrucât cel mai înalt tribut pe care îl putem aduce acestor maeștri este să continuăm munca lor, propulsând puterea artei în viața noastră de zi cu zi. Aștept cu bucurie să împart din nou scena cu colegii mei de la Filarmonica George Enescu și cu remarcabila violonistă Sarah Nemţanu."

Programul concertelor include lucrarea Hydra, compusă de Ştefan Stoianovici, piesă comandată de Filarmonică ce va fi interpretată în primă audiţie absolută, şi Simfonia spaniolă pentru vioară şi orchestră de Edouard Lalo, cu violonista Sarah Nemţanu în ipostază solistică. Cele două concerte vor fi încununate, în mod simbolic, de poemul simfonic O viaţă de erou de Richard Strauss, marele muzician german fiind cel care l-a îndemnat pe George Georgescu să îmbrăţişeze o carieră pe podiumul dirijoral.

Ateneul Român

Vineri, 12 ianuarie 2024, ora 19

Orchestra Simfonică a Filarmonicii „George Enescu”

In memoriam George Georgescu

Dirijor CRISTIAN MĂCELARU

Solistă SARAH NEMŢANU

Program

Ştefan Stoianovici - Hydra (p. a. a.)

Edouard Lalo - Simfonia spaniolă pentru vioară și orchestră

Richard Strauss - O viață de erou

Epoca George Georgescu

Maestrul George Georgescu (1887 – 1964) dirija în 4 ianuarie 1920 primul său concert la Ateneul Român. Începând cu anul 1921 devine, pentru patru decenii (cu o pauză de câţiva ani), directorul general al Filarmonicii din Bucureşti. În timpul directoratului său, orchestra simfonică a Filarmonicii atinge deplina maturitate, ajungând la rangul marilor orchestre ale lumii. Datorită notorietăţii internaţionale a maestrului şi a relaţiilor sale de prietenie cu marii muzicieni ai lumii, la Bucureşti au venit numeroşi compozitori şi instrumentişti: Richard Strauss, Maurice Ravel, Pietro Mascagni, Igor Stravinski, Jaques Thibaud, Arthur Rubinstein.

George Georgescu a promovat intens creaţia muzicală românească, numele cele mai frecvente fiind: George Enescu, Dinu Lipatti, Paul Constantinescu, Mihail Jora, Marcel Mihalovici, Marţian Negrea, Constantin Silvestri.

George Georgescu a fost mereu apropiat de orchestră şi puternic implicat în viaţa muzicală a timpului său. La 15 februarie 1918, George Georgescu debuta triumfal la pupitrul Filarmonicii din Berlin. În program: Simfonia „Patetica” de Ceaikovski, „Concertul pentru pian” de Grieg şi Poemul „Till Eulenspiegel” de Strauss.

Data de 4 ianuarie 1920 marchează primul concert la Ateneul Român.

Din anul 1921, George Georgescu era numit Directorul Artistic al „Societăţii Filarmonica”, al cărei preşedinte de onoare este Regele Ferdinand. La Paris, în anul 1926, George Georgescu era adoptat de “Grupul Celor Şase”: Georges Auric, Arthur Honegger, Darius Milhaud, Francis Poulenc şi ceilalţi.

Între anii 1926-1927, George Georgescu preia bagheta lui Arturo Toscanini şi conduce Filarmonica din New York şi Orchestra Operei din Washington. Reîntors în ţară reia, până în 1944, direcţia Orchestrei Filarmonice din Bucureşti. În paralel ocupă funcţia şi de director al Operei Române. Toată această perioadă este una fastă atât pentru cariera personală a lui George Georgescu, cât şi pentru Filarmonica bucureşteană, care se situează la nivelul celor mai bune orchestre din lume, găzduind o galerie impresionantă de compozitori şi instrumentişi: Richard Strauss, Ravel, Mascagni, Stravinski, Bartok, Vincent d’Indy, George Enescu, Paul Constantinescu, Marcel Mihalovici, Dinu Lipatti, Menuhin, Casals, Cortot, Backhaus, Thibaud, Rubinstein. În acea perioadă, în semn de preţuire, statul francez îi conferă „Legiunea de Onoare”.

În anul 1944, George Georgescu este „epurat pe viaţă”, acuzat de „crima de a fi interpretat muzică germană”. În 1947, la intervenţia autoritară a lui George Enescu, George Georgescu revine la pupitru, conducând nu Filarmonica, ci „Orchestra Radio”. Între anii 1954-1964 el este din nou director al Filarmonicii, şi asigură primele ediţii ale Festivalului „George Enescu”. Îi aduce la Bucureşti pe Richter, David Oistrach, Yehudi Menuhin, îi lansează pe Lola Bobescu, Valentin Gheorghiu, Ion Voicu, Radu Aldulescu, Ştefan Ruha. În aceeaşi perioadă reia turneele personale în Italia, Ceholsovacia, Ungaria, Franţa, Anglia, Statele Unite şi conduce Filarmonica la „Berliner Fesstage”, la Dresda, la Viena şi la Atena, unde, în Marele Amfiteatru „Herod Atticus”, succesul repurtat este copleşitor.

Ultimul concert pe care l-a dirijat în străinătate a fost la Berlin, acolo unde îşi începuse cariera. Palmaresul lui George Georgescu era impresionant: a dirijat 52 de orchestre din lumea întreagă, 850 de concerte în Bucureşti cu programe inedite – 100 de piese româneşti şi 396 de lucrări străine, majoritatea, partituri contemporane în primă audiţie, a colaborat cu 150 de solişti români şi străini. Bilanţul carierei dirijorale este impresionant: 400 de prime audiţii din muzica universală şi peste 100 de prime audiţii absolute româneşti, zeci de turnee în Statele Unite, Anglia, Franţa, Italia, Germania, U.R.S.S., Suedia, Finlanda, Ungaria, Polonia, Cehoslovacia, Austria, Turcia, Bulgaria, Grecia etc. Criticii muzicali au denumit anii în care maestrul şi-a desfăşurat activitatea „epoca Georgescu”.

George Georgescu a fost un creator de evenimente. Pe unele le-a potenţat, pe altele le-a creat, mă refer la momentul consacrării sale, la Ateneul Român, în anii 30, atunci când Richard Strauss însuşi i-a înmânat bagheta invitându-l pe tânărul maestru să preia conducerea propriului poem simfonic „Till Eulenspiegel”. În 1958, în cadrul primei ediţii a Festivalului enescian, a condus realizarea dublului „Concert în re minor” de Bach pentru două viori şi orchestră, avându-i drept protagonişti pe Menuhin şi pe Oistrach. Electrizante, de intensă consistenţă emoţională s-au dovedit a fi concertele realizate în compania pianistelor Monique de la Bruchollerie şi Magda Tagliaferro, în compania pianistului Sviatoslav Richter cu care a creat, în primă audiţie, celebra „Burlesca” de Richard Strauss. Realizarea marelui opus simfonic beethovenian al „Simfoniei a IX-a” s-a dovedit a fi o culme a artei dirijorale a maestrului.

Graţie iniţiativelor sale, în perioada interbelică, Bucureştiul devenise un important centru muzical european, multe prime audiţii, mulţi creatori şi dirijori de primă mărime au fost invitaţi a concerta la Ateneul Român. A sprijinit promovarea tinerilor muzicieni în prim planul vieţii muzicale.

În anul 1964, ultimul an al vieţii, era o persoană activă, dinamică, luptând cu boala până în ultima clipă a existenţei sale. A concertat la Berlin în compania celebrului colectiv simfonic al Filarmonicii capitalei germane. În toamna aceluiaşi an era aşteptată apariţia sa în cadrul celei de a treia ediţii a festivalului enescian al muzicii. Nu a fost să fie aşa!

Astăzi, statura sa de corifeu al artei dirijorale în deceniile de mijloc ale secolului trecut stăruie.

Amintirea lui George Georgescu este veşnic vie. „Concertele sale rămân momente de referinţă ale istoriei veacului”, aşa cum scria cunoscutul critic muzical Iosif Sava. „Poate ar fi corect să se spună că George Georgescu mai degrabă oficia decât dirija. Exista o solemnitate deosebită în gestul său, în întreaga sa atitudine la pupitru, în însăşi silueta impunătoare, cvasi sacerdotală”, amintea muzicologul Pascal Bentoiu. Iar Cella Delavrancea scria: „Unele opere de artă cuprind în forma lor legi de morală asupra cărora niciodată nu ne concentrăm fără a progresa sufleteşte. Astfel sunt zeiţele lui Phidias, care tânjesc astăzi în ceaţa corozivă din Londra, după văzduhurile legănate în parfumul atic, astfel sunt simfoniile lui Beethoven, înrudite prin suveranitatea armoniei cu strălucitele marmure ale sculptorului grec. George Georgescu a avut buna inspiraţie să anunţe cele nouă simfonii, în cursul celor cinci concerte pe care le dă cu orchestra Filarmonicii. Românul are instinct muzical, dar are nevoie încă, pentru a-şi desăvârşi educaţia, de a asculta concerte alcătuite în mod pedagogic. Este ceea ce a reuşit exemplar maestrul George Georgescu. În anii de tăcere obligată, talentul lui s-a adâncit, a cercetat planurile cerebrale ale muzicii, a căutat şi a găsit nuanţe pe care nu i le cunoşteam înainte. A dirijat cu mână măiastră. Georgescu a fost admirabil în nuanţarea acestor energii delicate din Beethoven”.

Un ocean de amintiri cu Tutu Georgescu

În urmă cu nişte ani, am realizat un interviu cu soţia celebrului dirijor, doamna Tutu Georgescu, un prestigios om de cultură ce făcea parte dintr-o generaţie cu tot mai puţini martori printre noi. Era seducătoare prin inteligenţă, prin frumuseţe, prin darul unic al comunicării, prin naturaleţe. Redau parţial un fragment care aminteşte de maestrul George Georgescu, pentru a rotunji succinta prezentare a maestrului.

Tutu Georgescu la 90 de ani

De unde această nevoie de confesiuni din volumele „Amintiri dintr-un secol” şi „George Georgescu”?

În spatele meu sunt adevărate arhipeleaguri ale timpului, oameni în a căror lume am crescut, am supravieţuit. Fiecare mi-a adus în dar o parte din comoara ce o tăinuiesc în adâncul inimii mele. Vorbind cu prietenii şi mărturisindu-le marele zbucium din care cu greu reuşesc să mă smulg, devin o simplă povestitoare a unei vieţi pe cât de mirifică, pe atât de amăgitoare şi dureroasă. Am încercat să reconstitui viaţa soţului meu, a cărui personalitate m-a copleşit, un artist care din dăruirea sa totală muzicii a fost în stare să creeze şi să facă să dureze mişcare simfonică din ţara noastră şi să-i ducă faima peste hotare. Aşa cum spunea George Călinescu: „George Georgescu merită în incinta Ateneului un bronz grandios care să sune când îl loveşti cu degetul, sonor ca şi sufletul lui”.

De unde vi se trage numele de Tutu?

Mi se spunea când eram mică „mon toutou” şi am rămas Tutu.

Vă apropiaţi de un secol, prinsă în valul unui ocean de amintiri. V-am citit volumele editate. V-aş propune, cu farmecul dumneavoastră de povestitor să ne animtim de Micul Paris de odinioară. Cum arăta societatea românească de atunci, care era atmosfera acelei epoci pe care mulţi n-au cunoscut-o, iar alţii au uitat-o?

Nici nu ştiu când a trecut viaţa… Şi adun amintiri minunate care fac din nopţile de nesomn o frumoasă desfăşurare de imagini pe care le depeni cum ai scutura petalele unui trandafir care îşi lasă, nu numai în aer, dar şi pe vârful degetelor, acel parfum inefabil al florii delicate. Calea Victoriei era o şerpuire. Exista deja Ateneul Român în faţă, Palatul Regal, construcţie măreaţă care poate să fie în orice capitală a lumii. O podoabă făcută de arhitectul francez Galleron. Cu siguranţă, Ateneul contribuia la aspectul de Mic Paris al Bucureştiului. Şi casele erau influenţate de stilul francez: casa lui Marghiloman era superbă pe bulevard, acolo unde s-a ridicat cinematograful Aro, astăzi Patria. Era Marea Fundaţie făcută de Carol I peste drum de Palatul Regal. Erau Athenée Palace, Palatul Poştelor, Palatul Justiţiei, Casa de Economii, Banca Naţională… Erau câteva bulevarde. Erau superbe, cu statui precum acelea din Piaţa Brătianu, erau casele princiare ale Prinţului Cantacuzino, ale Prinţului Ghica, ale lui Cantacuzino Nababul. Dar ce era foarte atrăgător, pe lângă Hotelul Bulevard, era Cercul Militar, o clădire impresionantă, cu perspectivă, pentru că în faţă se afla un fel de piaţă cu scări monumentale care duceau la o terasă, creând un spaţiu care punea în valoare construcţia. Peste drum era faimoasa cofetărie Capşa. Gregoire Capşa era după mamă francez. Doamna de Montlebert era proprietara acestei cofetării unde se făcuse un mic hotel. Totul era în stil franţuzesc, cu lambriuri, cu un dalaj de marmură, cu mese rotunde de marmură roşie, cu scaune de stejar sculptate şi cu împletitură de pai. Îmi aduc aminte cum la Capşa veneau doamne distinse coborând din caleşti sau cupeuri, domni însoţiţi de femei elegante şi frumoase. Stăteau rezemaţi de bara de alamă strălucitoare şi aşteptau momentul suprem în care se deschidea uşa cupeului şi foarte graţios cobora un picioruş elegant, cu o gheată cu bumbi şi cu fuste cu falbalale, pe dedesubt cu tot felul de dantele şi mătăsuri, cu pliuri. Şi ridicând puţin fusta ca să nu se împiedice la ieşirea din cupeu, se ghicea mai mult decât se vedea o gleznă fină, ceea ce producea un efect extraordinar bărbaţilor. De pe trotuarul celălalt se putea vedea defileul de femei frumoase cu pălării imense cu pene, cu flori, cu voalete, cu cocuri enorme. Ăsta era Micul Paris plin de rafinament în care am trăit eu şi soţul meu, George Georgescu. Mai erau şi restaurantele de noapte, cu orchestre precum cea de la Hotelul Continental, condusă de inegalabilul maestru al viorii, Grigoraş Dinicu, pe care veneau să-l asculte şi să-l invidieze marii virtuozi ai lumii. Pablo Casals nici nu concepea să petreacă o seară la Bucureşti fără să-l asculte pe Grigoraş.

Soţul dumneavoastră, George Georgescu, era un împătimit nu numai de muzică, dar şi de teatru.

Aveam mulţi prieteni actori. „Când e aici Gogu Georgescu, spunea Aristide Demetriad, sunt mai autentic”. Acelaşi sentiment îl aveau şi Ion Manolescu, Soreanu care mărturiseau că-i simt de pe scenă prezenţa. Sinceritatea sa comunicativă încânta şi pe actorii de comedie Maximilian, Timică, Birlic. Se puneau într-o vervă deosebită când îi auzeau râsul sonor din sală. Era legat de un grup de scriitori cu care am rămas prieteni până la sfârşitul vieţii: Goga, Rebreanu, Camil Petrescu, I.M. Sadoveanu, Ionel Teodoreanu, Păstorel Teodoreanu, Minulescu, Sorbul. Pe vremea aceea lumea venea la teatru cu evalvie. Gogu Georgescu privea teatrul ca pe un eveniment important al vieţii intelectuale, păstra într-o cămară tainică a sufletului întâmplări şi oameni care, într-un drum fără popas, s-au adunat. Aşa se petrecea cu cei care plecaseră din ţară: Elvira Popescu, o femeie de o frumuseţe răscolitoare dincolo de talentul ei dramatic, Maria Ventura, Alice Cocea, Storin, Antoniu, George Vraca…

Aveţi vreo melodie pe care o dansaţi cu soţul dumneavoastră?

Deşi nu era un Fred Astair, Gogu avea ţinută şi prestanţă, iar melodia noastră se numea „Momente furate”.