Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Am pierdut șirul întâlnirilor cu Nicu Covaci. Într-un an, să tot fie vreo opt, nouă de atunci, hotărâți să realizăm un interviu-fluviu, un soi de biografie necenzurată (decât pe ici, pe colo), ne vedeam ori de câte ori potecile îi purtau pașii pe Dâmbovița. Ne strângeam brațele, râdeam, beam, mâncam, îngânam versuri. El rememora istorioare vibrante din zilele și nopțile de muzician-zeu, eu ascultam și rețineam după pofta inimii.
Libertate, fraternitate, trădare
Mai jos, tocmai astfel de povești am păstrat, unele mai puțin cunoscute, consumate după fuga din România comunistă, în 1977. După o perioadă de câteva luni nebune, în care au simțit din plin gustul libertății, risipind toți banii strânși pe paranghelii, membrii trupei Phoenix - Covaci, Kappl, Țăndărică și Krauser - fără solist vocal (Mircea Baniciu), rămas în țară, au început să se certe. Trădările s-au insinuat pe nesimțite, dar definitiv: „Nu găseam cântări, nu mai aveam bani de chirie - deh, eram toți mână spartă -, fiecare începuse să repete singur, să-și facă planuri separat. În locul lui Baniciu l-am chemat pe Moni Bordeianu, care emigrase de mai mult timp în America. A lăsat tot și-a venit, dar băieții comentau. Că nu mai știe română, că nu cunoaște melodiile, că, valoric, e sub Baniciu… Le-am explicat că în Vest nu puteam să cântăm decât în engleză și Moni, care stăpânea bine limba, ne-ar fi putut ajuta. Nu trebuia decât să repetăm în formula nouă și să ne încercăm norocul. Degeaba. Krauser voia să cânte Queen, că era la modă, Țăndărică, Neue Deutsche Welle (Noul Val German), Kappl, alte bazaconii. Fiecare își compunea câte o piesă, numai eu rămăsesem prostul satului. Ba chiar s-au vorbit pe la spatele meu și au înființat o trupă - Madhouse - care a sucombat după doar câteva luni. S-au certat și cu mine, și între ei. Atunci s-a rupt Phoenix. M-au lăsat muritor de foame”.
O nemțoaică isterică
Pe „Sfântul Nicolae” îl văd și astăzi, acum, aievea. Uite-l în dreapta mea, sorbind cu nesaț dintr-o nefiltrată aburită. Clipește din pleoapele grele, genele lui albe îmi par mai lungi, înmuiate așa cum sunt, în apă și sare. Dar în următoarea clipă îl văd cum își îndreaptă spatele și-și scutură capul: „Hai să-ți spun cum a fost, de la un capăt la altul. Cum s-a rupt totul. La un moment dat, mă sună proprietarii casei în care stăteam. Nu le mai achitasem chiria de câteva luni bune, iar oamenii, civilizați, ne-au invitat la ei acasă, la cină, să discutăm, să găsim o soluție. Am mers toți. Ba Kappl și-a luat și pretena, chipurile să aplaneze eventualele certuri. Asta era o nemțoaică isterică, din Berlin, emancipată, îl învârtea pe Ioji pe degete. Și să vezi ce-a ieșit”.
Porumb crud
Ce? „Aduc oamenii mâncarea, ne servesc, toate bune și frumoase. Asta a lui Kappl îi dădea cu spirtoasele, s-a amețit și a acaparat toată discuția. Debita numai tâmpenii. Oamenii și-au trimis copiii la culcare și au început să caște, obosiți. Îi fac semn lui Ioji, luat bine și ăsta de băutură: «Mă, oprește-o pe idioata asta, că ne strică toată treaba. Noi am venit aici să obținem o amânare». Când colo, Ioji al meu îmi răspunde iritat: «Idiot ești tu, ia nu te mai lua de iubita mea!». M-au apucat pandaliile, am sărit peste masă și l-am snopit în bătaie. I-am rupt o mână, câteva coaste… A venit poliția, cum că am lovit un cetățean german - Ioji avea deja acte în regulă. Puteam s-o pățesc rău, pentru că eu nu dețineam forme legale în Germania, eram în aer… A urmat poate cea mai neagră perioadă din viața mea, cu zile în care furam porumb de pe câmp și-l mâncam așa, crud”.
Frăția Asgard
De unde a venit salvarea? Culmea, tot de la nemți, de la membrii Asgard, una dintre cele mai dure grupări de motocicliști din nordul Europei. „Practic, ei mi-au redat coloana vertebrală și m-au învățat ce înseamnă o frăție. Părăsit de prietenii pentru care-mi riscasem viața când i-am scos din țară, m-am angajat la un atelier de reparat motociclete, în Osnabrück. Cum nu cunoșteam prea multe aspecte legate de motoare, făceam cele mai simple și mai grele munci, fără să comentez sau să trag de timp. Tot acolo lucrau câțiva indivizi cu fețe periculoase, care schimbau priviri între ei când ridicam singur câte un Harley. Eram urmărit pas cu pas”.
Bătăi de pomină cu soldații englezi
Mai departe, pe firul amintirilor lui Covaci: „În acest oraș, Osnabrück, era cantonată cea mai mare forță de trupe engleze de pe teritoriul Germaniei - 45.000 de soldați. Când vedeai cum urcă englezii cu tancul pe trotuare, în sate, speriindu-i pe nemți, fugărindu-i până în casă, mi se părea că Al Doilea Război Mondial nu luase încă sfârșit. Îmi displăceau aroganța și comportamentul învingătorilor. Ieșeau bătăi de pomină când soldații englezi, mici, roșcați, agresivi și mândri ieșeau la cârciumi în oraș. Se îmbătau și căutau scandalul cu lumânarea. Cei mai înverșunați nemți, membri în diverse cluburi de motocicliști, răspundeau la provocări. Atunci intervenea poliția militară engleză și aplana conflictele. Îi băteau de-i uscau pe soldații lor beți. Eu m-am ținut departe de astfel de necazuri”.
Citește pe Antena3.ro
Piele de gâscă
Viața dură din Germania l-a marcat pe Nicu Covaci: „Trecuseră atâția ani de la sfârșitul războiului încât mă miram în fiecare zi de aroganța cu care englezii își revendicau încă drepturile de învingător. Abia prin 1980, Anglia și-a retras trupele. Bine, eu îmi făcusem mulți amici printre soldați, îmi împrumutau cărți în engleză, stăteam la băute, le cântam. N-am avut probleme. Până într-o duminică dimineață, când aud un zgomot înfiorător de motoare. Mă uit pe geam - stăteam la etajul 4 al unui bloc aflat la marginea orașului - și văd toată intersecția înțesată cu motociclete. În fruntea tuturor era o namilă de om, cu o mână cât lopata și un cap ca de taur. La un moment dat, în timp ce mă zgâiam, perplex, la ei, văd că uriașul, ce părea a fi șeful lor, îmi face semn cu mâna să cobor. Mi s-a făcut pielea ca de gâscă, mă gândeam ce prostie comisesem cu o noapte înainte în oraș. Mă mai împingeam câteodată prin cluburi cu de-ăștia, așa, cu lanțuri și scurte din piele… M-am târât până la ușă, mi-am mai stors un pic creierii, dar, până la urmă, am coborât. Ce dracu’ era să fac?!”.
Unul dintre cei buni
Întâmplarea, amuzantă în esență, n-a fost atunci una prea plăcută pentru Covaci: „În timp ce coboram scările, mă trecuseră toate transpirațiile. De unde știau ăștia unde stau? Cum scap teafăr? Ce mă fac? Ajuns jos, în fața zidului de motociclete, am înaintat până în fața colosului blond care-mi făcuse semn să cobor. Avea o falcă uriașă și cred c-am înțepenit când m-a fixat cu privirea aia rece. «Ești unul dintre cei buni. Vrei să vii cu noi, să ni te alături?», m-a întrebat Eversmeyer, așa îl chema. Nu m-am dumirit din prima clipă că era ceva de bine. Am îngăimat ceva neinteligibil. Apoi, i-am răspuns că n-am cu ce să mă alătur lor. Nici măcar o prăpădită de mașină nu posedam. Atunci, uriașul s-a întors către grup și a întrebat cine are o mașină în plus. Un tip pe tricoul căruia scria secretary i-a răspuns că are trei și-mi poate ceda un Audi 100. Așa am fost primit în grupul lor - Asgard, Grădina Zeilor în germană sau așa ceva”.
Jumătate - afară, jumătate - înăuntru
Impresionant, nu? „Am fost făcut membru de onoare, cu toate drepturile și fără nicio obligație. Mă urmăriseră tot timpul, aflaseră că nu privesc cu ochi buni comportamentul englezilor, că sunt serios la muncă și că știu să cânt bine la chitară. Adevărul e că i-am impresionat când au văzut ce știu să fac cu chitara. Ăștia erau niște duri. Când jumătate de grup ieșea din închisoare, intra cealaltă jumătate. Niciodată nu eram în formulă completă, mereu cunoșteam oameni noi. Noi pentru mine, normal. Se ocupau și cu afaceri dubioase, aveau arme, dar pe mine nu m-au băgat niciodată în asemenea mizerii, mereu m-au protejat. Mă întrebau cum mă descurc cu banii, dacă s-a luat cineva de mine, dacă am nevoie de ceva… Ei m-au ridicat din mocirlă.”
Pac-pac! Și l-au omorât
Cum s-a încheiat această aventură? „Grupul Asgard s-a desființat la o întâlnire anuală organizată pe un ogor închiriat de la un țăran. Se făceau astfel de reuniuni, iar pe aceasta am organizat-o noi. Poliția nu se băga, dar răspundeam dacă se întâmpla ceva nasol. Era o înțelegere tacită. Veniseră motocicliști din toată Europa, vreo 7.000 de oameni. Se bea bere, se asculta muzică, erau concerte… În a treia zi, pac-pac, l-au omorât pe unul, străinii între ei. Noi n-aveam nici o vină, dar, ca organizatori, am plătit prețul suprem: dizolvarea grupului Asgard! N-am să-i uit însă niciodată pe acei oameni. Ei m-au ridicat din țărână și tot ei m-au învățat ce înseamnă unul pentru toți și toți pentru unul”.
Munte-mare
În timp, Nicu Covaci s-a adaptat atât de bine în Osnabrück, încât a ajuns să predea cursuri de pictură, ca profesor în Comitetul de Cultură al orașului: „Prinsesem încredere în mine și, la un moment dat, m-a provocat la discuții o fostă hitleristă, doamna Dreier. Ea m-a ajutat să revin la meseria mea de bază. Ba chiar am organizat expoziții, în cadrul cărora am vândut nenumărate tablouri, cele mai multe dintre ele peisaje. Pictam mult și repede, dar intens. Nu mă dezlipeam ore în șir de șevalet și făcusem o pasiune pentru Spania. M-am îndrăgostit iremediabil de combinația munte-mare, pe care am avut norocul s-o descopăr pe pământ iberic. Cu orice ocazie, trâmbițam disponibilitatea mea de a mă muta în Spania, ca administrator, om bun la toate într-una din casele de vacanță pe care mulți nemți înstăriți le dețineau în apropiere de Alicante, pe Costa Blanca”.
Doamna și golanul
Și? „Eh, așa s-a făcut că, într-una din zile, a venit la mine un prieten care m-a asigurat că a găsit persoana potrivită: o poloneză care trăia în Germania, fiica unui bijutier vestit”. Covaci râde și, atunci când o face, pare un copil care a dat iama în covata cu gogoși a bunicii: „Îmi zice ăsta, amicul meu, un muzician deosebit, bâlbâit: «Nnnicu, ai, ai, ai grijă, că-i o doamnă! Uuuite, am aranjat să să să… mergi la ea acasă în seara asta. Dă o pepepetrecere, să-ți iei și chitara». M-am conformat imediat, ajung la ușă, sun și-mi deschide Ivona, gazda. O mai văzusem înainte, culmea! Într-un restaurant, unde-și făcuse apariția în compania unor bărbați grizonanți, parfumați, afectați așa… Mă dăduse pe spate atunci, la cârciumă, eu, care eram cu blondele… Ea, brunetă, rasată, ce mai, femeia fatală. Se vedea de la o poștă că primise o educație deosebită, pe când eu - un golan! În fine, am acaparat acea seară, muzical vorbind. Sincer, m-aș fi dat și peste cap să-i atrag atenția. N-am vorbit prea multe atunci. Mi-a spus doar că i-a murit bărbatul de curând, că a rămas cu o fetiță mică și că ar avea o vilă în Spania despre care nu știa mai nimic. Doar că nu locuia nimeni în ea… Soțul mergea pe acolo. A rămas să vorbim.”
Pantofi-cui pe motor
Nicu Covaci își umflă pieptul, mândru, probabil ca orice bărbat care-și spune povestea. Povestea de dragoste: „Mă intimidase la început. Era serioasă, părea că n-are timp de pierdut cu mine. Într-o seară însă, o văd printre clienții obișnuiți ai unui bar în care cântam. Venise cu niște prietene… «Așa deci… », mi-am spus în barbă. Se interesase de mine, nu era rău deloc. Azi așa, mâine așa, o invit și eu la ziua mea. Era prin ’85… S-a încins un chef nemaipomenit, iar pe la 4.30, când toată lumea se distra de mama focului, Ivona vine la mine și-mi spune pe un ton sigur: «Plec, iar tu mă vei duce acasă!». Eu de colo: «Stai un pic, cum să-mi las invitații baltă? În plus, n-am decât motocicleta, afară e ceață, frig, pentru tine n-am cască…». «Nu mă interesează. Tu mă duci!», mi-a replicat. Mă, și-am dus-o. Să ne fi văzut: ea - elegantă, cu pantofi-cui, haină pretențioasă -, eu - un răzvrătit, neras, cu plete… S-a cocoțat pe motor înaintea mea… Când am pornit, m-a strâns de credeam că-mi rupe mijlocul… dar și eu - zburam cu 140/h prin oraș. Era târziu, pustiu, umezeală mare. Cum am oprit motocicleta în fața casei ei și m-am dat jos, a început să mă izbească tare cu pumnii și să mă înjure: «Ticălosule, ai vrut să mă omori!». Am prins-o de mâini, am calmat-o, am urcat la ea și n-am mai plecat nicăieri. De atunci, au trecut 30 de ani și tot împreună… Ivona mi-a schimbat definitiv viața”.
Bunic la Moraira
O, tempora, o mores (vorbele lui Cicero, parcă)! Ce povești, ce bere rece! „Nu te gândi c-am făcut o nuntă ca-n povești și că o dată la 10 ani serbăm fericitul eveniment punându-ne încă un inel pe deget. Nu! Nu m-am însurat cu ea. Am trăit liberi, dar împreună. Poate că ăsta o fi fost și secretul relației noastre. Nu-i stau tot timpul pe cap, sunt plecat la cântări, lipsesc des și mult. Când vin acasă, ne bucurăm împreună, stăm la o vorbă, bem un pahar cu vin. Fetița ei, adică a noastră, s-a făcut mare, are la rândul ei copil. Deci, sunt și bunic. Stăm la Moraira, în Spania, în vila aceea pe care am luat-o în primire la puțin timp după ce ne-am combinat. Ce frumos era pe vremea aia acolo… Mi-aduc aminte când am fost prima dată. Cu cuțitul mi-am făcut loc să ajung la poartă. Se sălbăticise totul, era plin de plante, natura își reintrase în drepturi. Bine, e adevărat, atunci pica pădurea de pin pe mine. Acum s-a umplut de case de vacanță, dar tot îmi place. E paradisul: munții în spate și marea la picioare”.
Enigma mamei ucise
O dramă despre care liderul formației Phoenix a vorbit mereu cu strângere de inimă s-a consumat în 1992. „Am plătit scump libertatea mea și felul meu de a fi, de a spune lucrurilor pe nume. De ce spun asta? Pentru că asasinarea mamei cu atâta bestialitate nu putea fi decât o răzbunare lașă și, totodată, un mesaj pentru mine. Poliția mi-a spus atunci că a fost vorba despre un jaf… Prostii! Am găsit mărcile, vreo 5.000, întregi. Îi trimiteam mamei regulat bani, dar nu-i cheltuia. În schimb, pe ea, sărăcuța, au chinuit-o, au tăiat-o în bucăți, i-au dat foc… Cum să-i faci una ca asta unei băbuțe neajutorate?”. Covaci, indignat: „După ceva timp, mă sună niște polițiști să-mi spună că au prins făptașul. Vin într-un suflet în țară și ce să vezi? Un țigan amărât, căruia i-au dat cinci ani pedeapsă… L-au scos p-ăsta țap ispășitor. Nici acum nu cred că el a fost de vină”.
„Ce odihnă, mă?”
L-am chestionat odată pe Covaci unde și-ar dori să se odihnească după trecerea la cele veșnice. A fost tranșant: „Ce odihnă, mă? Să mă ardă și să mă arunce de pe munte în jos, spre mare, să plutesc peste tot… Dar mai e până atunci. Mai bine-ți mai povestesc una tare. După Revoluție se crease o emulație așa, cu Phoenix, mai ales la Timișoara. Și nu mai știu cum, se naște ideea ca după moartea noastră, adică a mea, a lui Baniciu etc., trupurile noastre să fie arse și depuse în câte o urnă în oraș, pe Bega. Era vorba să se facă un fel de mausoleu, dar mai altfel. Obligatorii erau trei robinete din care să curgă permanent țuică, vin și bere (hohote de râs), dar și un ecran uriaș pe care să se poată vedea și asculta muzica noastră. Se mai discuta despre ridicarea unei columne, unde să fie sculptați membrii marcanți ai trupei Phoenix… Bazaconii! Nu s-a făcut nimic, evident. Mă gândesc că n-ar fi fost deloc rele robinetele acelea cu șnaps!”.
Primii fiori ai dragostei:
„La 16 ani m-am iubit cu o dansatoare blondină”
Fondatorul trupei Phoenix își amintea cu nostalgie despre femeia care i-a răscolit simțurile în adolescență. Au fost împreună patru ani, până când frumoasa cu trup de sirenă l-a părăsit pentru un asistent universitar. „Prima mea iubită a fost dansatoare în ansamblul artistic al școlii numărul 2 din Timișoara, iar eu - instructor al acelei brigăzi. Participam, la Iași, la concursul național, când s-a înfiripat povestea noastră. Practic, tot atunci s-a lansat Phoenix. Am luat locul doi, pentru că noi cântam muzică la modă în Occident. Nu le-a convenit ștabilor comuniști, așa că ne-au făcut vânt de pe locul 1”. Amintirea primei domnișoare iubite de Nicu Covaci pare nealterată de timp: „Era de o frumusețe clasică, mulți umblau după ea. Avea un corp splendid, o atitudine ușor sfidătoare, știa să se facă dorită. Eu nu eram vreun expert, nici n-am fost vreodată. Nici acum n-am habar cum se face curte unei femei. S-a legat pur și simplu. Ne-am plăcut reciproc”.
Surprinși în pat de tatăl fetei
Săruturile și îmbrățișările furate atunci prin parcuri l-au făcut pe Covaci să zâmbească duios: „Ne pupam până ne înroșeam buzele. Ne pipăiam, ne alintam, Doamne, ce copii frumoși eram! N-a trecut mult și ne-a prins tac-su pe amândoi în pat! Vă dați seama, aveam doar 16 ani... Patru ani ne-am iubit, până când ea - Carmen Bozan o chema - a devenit studentă. Ehe, apoi n-a mai durat mult și gata, m-a părăsit. M-a lăsat pentru un asistent universitar vestit în epocă. Așa-s fetele, își pierd capul după profesori. Am fost afectat o vreme, apoi am uitat-o. Devenisem din ce în ce mai ocupat, muzica era pe primul loc pentru mine. Asta e, ea a fost prima mea dragoste... Faină amintire”.
Prima băută: „În timp ce trăgeam la măsea, îmi legănam picioarele în gol”
Cum la 18 ani, Nicu Covaci ajunsese să câștige din muzică de trei ori salariul mamei sale - croitoreasă la Teatrul Național din Timișoara -, e lesne de înțeles că tânărul rebel o luase razna. Nu mai asculta decât de propriile-i impulsuri și sentimente. Era șeful trupei Sfinții, rebotezată rapid Phoenix, era frumos, purta barbă și plete, se îmbrăca fix ca rockerii din Occident și era adulat de mii de tinere. Firesc, s-a dedat și teribilismelor, nu mai puțin decât orice iubitor al vieții boeme. „Prima băută? Cine mai știe exact când, unde, cu cine? Țin minte însă una remarcabilă”. Nicu Covaci surâde și în miezul acestui fericit exercițiu facial sclipesc regrete și melancolii limpezi: „Eram tinerel, avusesem concert și câștigasem bine. La început, în Timișoara, prestam într-un club care devenise ca a doua noastră casă. Era gașca copiilor crescuți fără tată, aveam o încredere nezdruncinată în noi... Aşa, facem ce facem şi - asta îmi aduc aminte perfect - mă trezesc cocoțat pe cel mai înalt hotel din oraș. Stăteam chiar pe marginea acoperișului și, în timp ce trăgeam la măsea, îmi legănam picioarele în gol. Nu pot să spun că era pentru prima dată când beam - nu! - dar într-un asemenea mod sigur n-o mai făcusem. Doamne, ce nebunie!”.
Martini și vodcă
Covaci soarbe cu poftă dintr-o bere germană, nefiltrată, rece și amintirile se așază parcă mai bine în matca lor: „Strigam ca un apucat, suspendat acolo, între cer și pământ, apoi beam zdravăn. Gâlgâiam din două sticle deodată, una de votcă, alta de Martini. Le țineam strâns în colțurile gurii și știam, cum știu și acum, că trăiam un sentiment de libertate. Poate și asta a însemnat acea băută. Cum să-ți spun? În Timișoara anilor ’70, grație șvabilor, a ungurilor, a evreilor, a tuturor străinilor care trăiau pe Bega și a relațiilor pe care le aveau în Occident, se gândea mai liber, mai puțin cenzurat, mai îndrăzneț”.
Yoga într-un picior (rupt)
Prima beție a lui Covaci, împletită atât de strâns cu senzația de libertate, pălește însă în fața unui episod senzațional, trăit mai târziu, când Phoenix umplea stadioanele și inimile oamenilor de speranță. „Muzicienii de succes, care trăiesc din această meserie, au o vorbă: «Nu bate niciodată un copil când ești în concert. S-ar putea să fie al tău». Așa și noi. Păi, după ce terminam de cântat prin țară, se încingeau adevărate orgii. Care cum nimerea. Băutura curgea gârlă, iar gagicile treceau de la unul la altul. E adevărat, fiecare avea câteva admiratoare fidele sau câte o femeie stabilă, dar la astfel de chefuri nu se mai ținea cont de nimic. Nu existau reguli. Eh, la o asemenea paranghelie, când o luasem bine pe ulei, am vrut să mă dau mare cu vastele mele cunoștințe de yoga. Incitat și provocat, am încercat să-mi ridic, de pe loc, piciorul peste cap. Nu știu cum dracu’ am făcut, beat fiind, dar am căzut și mi-am rupt piciorul! Mă, mi-am rupt piciorul! Accidentare mai stupidă n-am pomenit”.
Pană cu Răduleasca pe șa
O altă povestioară amuzantă despre festele pe care ți le joacă alcoolul consumat în exces, de data aceasta cu Nicu Covaci în rol de spectator, s-a petrecut în 1993. „Mergeam la mare cu motocicleta și o aveam în spatele meu pe Mihaela Rădulescu. Nu mai țin minte exact cu ce prilej goneam spre Constanța, vreun concert probabil. Îmi amintesc însă că, pe la Cernavodă, am avut o problemă la motor, pur și simplu n-am mai putut continua drumul. Cum era și noapte, intrasem un pic în panică. În fine, până la urmă am reușit să urnesc măgăoaia până la un service amărât. Bucurie multă, inimă ruptă! Singurul om care se pricepea la motociclete, era beat pulbere. Inițial, nu mi-am dat seama că mecanicul era lovit bine în aripă. Mai ales că, după ceva timp, a rezolvat cu succes problema motorului. Când să plecăm însă, în timp ce le mulțumeam băieților pentru ajutor, mecanicul se zgâiește la mine și exclamă către ceilalți: «Bă, eu nu mai beau, că deja îl văd pe Nicu Covaci!». Hohote de râs. Ăsta era atât de trosnit, încât nici măcar în ultima clipă n-a înțeles pe cine a ajutat. Se întâmplă, nu judec pe nimeni”.
„Am încercat toate drogurile, nu s-a lipit niciunul de mine”
Că tot suntem în zona viciilor - a fost tentat vreodată Covaci de cocaină, de marijuana, de hașiș sau de orice altă substanță halucinogenă? „Îți spun din capul locului că nici măcar țigările normale nu m-au atras. Am încercat toate drogurile, nu zic că nu, dar nu s-a lipit niciunul de mine. Păi, gândește-te că și atunci când trăiam în România, aveam gagici din țările nordice - olandeze, suedeze, daneze, nemțoaice - care aduceau în țară, când veneau la mare, la noi, de toate pentru toți. Nu simțeam nimic. Cred că oamenii dependenți de droguri nu reușesc să se adapteze la viața cotidiană și-și crează o realitate paralelă în care evadează ori de câte ori au ocazia. Adevărul este că, din punctul meu de vedere cel puțin, acești oameni se folosesc mai mult de autosugestie decât de calitățile drogurilor ingerate. Își impun să creadă că sunt mai euforici, mai fericiți, mai amețiți… Păi, să vă povestesc o întâmplare, ca exemplu”.
Cozonaci cu hașiș
Dă peste cap bruma de bere ce-i rămăsese în paharul înalt, după care reia amuzat: „În ’76, după ce am fugit cu băieții din România, am încins un chef-monstru în Germania. Eram atât de fericiți că scăpasem de comuniști, că eram liberi, că puteam să facem ce ne taie capul... Gazda era o nemțoaică, pretenă veche. Dă-i cu chitara, dă-i cu băutura, cu glumele, până ce toată lumea era pe sub mese. Care pe jos, îmbrățișat cu prima femeie care-i căzuse în brațe, care rășchirat prin fotolii - matoleală în toată regula. Când m-am dezmeticit, mi-am dat seama că rămăsesem singur, zdrăngăneam de nebun la chitară. Mă luase foamea și cum n-am mai dibuit nimic de haleală prin frigider, am atacat niște cozonaci, ambii începuți, care rămăseseră pe masa din bucătărie. Mă, i-am mâncat pe amândoi și tot nu-mi potolisem focul ce-mi pârjolea stomacul. Spre dimineață, se trezește nemțoaica, gazda. Eu mă învârteam pe lângă ai mei, să-i scol... Doar ce intră în bucătărie și o aud exclamând, sugrumat așa, cu oftică: «Nu se poate! Nicu, ați mâncat toată prăjitura?!». Zic: «Păi, eu am ras-o, știi, mi-era o foame…». «Cuuum? Și ce simți?», strigă femeia, de data asta curioasă. «O foame și mai mare!», îi răspund. «Mein Gott!», țipă asta. «Ce-i, ce s-a mai întâmplat?», întreb, din ce în ce mai nervos. «Nicu, în prăjiturile alea băgasem rezerva mea de hașiș pe un an!»”.
„Prefer o țuică bună, un vin de țară”
Se tolănește pe spătarul scaunului, mai comandă o bere nefiltrată, apoi râde înfundat: „Mă, gândește-te că eram deja amețit de băutură, nemâncat, obosit, nedormit, răgușit, dar îți jur că n-am plutit, nu m-am tăvălit pe jos de râs și nici n-am îmbrățișat copacii la plecare. Repet: e vorba, cred, de autosugestie. Acum, or avea și ierburile sau prafurile astea vreo influență, dar nu ele te fac să zbori sau să te prăbușești. Doar omul are puterea asta. Cu mintea lui. Vorbesc despre cazurile oamenilor care încearcă drogurile și le folosesc rar, nu despre dependenții care-și bat joc de mintea și de corpul lor. Una peste alta, e o prostie! Personal, prefer o țuică bună, un vin de țară, o bere amară, o companie plăcută… Dar vreau să rămân conștient, să mă pot bucura de fiecare în parte”.
Faimos pentru cariera muzicală, Nicu Covaci a fost (și) pictor și sculptor. „E firesc să pictez, până la urmă am terminat Arte Plastice. Am fost mereu un adept al impresionismului, îmi plac Van Gogh, Picasso, Gauguin”
Despre fericire
„Sunt fericit și când mănânc o friptură bună, și când beau o bere cu prietenii, și când calc desculț, dimineața, pe roua din grădina mea. Sunt fericit și când mănânc doar o ceapă cu sare, beau o gură de pelin negru de Moraira sau când adun levănțica din fața casei. Sunt fericit și când merg cu motocicleta, cu 250 km/h. Uite, și acum sunt fericit…” - Nicu Covaci
Scurt pe doi
- Nicu Covaci s-a născut la Timișoara, în 19 aprilie 1947;
- În 1962 a fondat, alături de alți patru prieteni, trupa Sfinții, rebotezată Phoenix;
- A compus 150 de piese muzicale, multe dintre ele intrate deja în legendă;
- Iubea câinii, avea 6 acasă, la Moraira, Spania;
- Adora motocicletele și marca de automobile Jaguar;
- Practica pescuitul cu harponul;
- Nu credea în Dumnezeu, ci în îngeri;
- La 20 ani, s-a internat împreună cu Moni Bordeianu la nebuni, pentru a scăpa de armată;
- A pictat cea mai mare pânză din lume - „Gladiator 2000” -, 46 de metri lungime și 6 metri înălțime. Tabloul este expus într-o sală de sport din Osnabrück, Germania;
- N-a avut copii.
„La început cântam, sub numele de Sfinții, prin cantine, săli de sport și diverse cluburi obscure. Ușor-ușor, a început să se audă de noi. Interpretam cover-uri - Beatles, The Shadows -, cântam doar muzică occidentală”, Nicu Covaci
„Am schimbat numele formației - din Sfinții, care era o titulatură prea religioasă pentru niște adolescenți așa drăcoși ca noi, în Phoenix -, am reînviat și am mers mai departe”, Nicu Covaci
„Am absolvit Institutul de Arte Plastice din Timișoara. De meserie sunt, așadar, sculptor, pictor, grafician, nicidecum muzician”, Nicu Covaci
„Azi așa, mâine așa, și uite cum a prins viață albumul Cei ce ne-au dat nume. De fapt, a fost certificatul de naștere al unui nou gen muzical: etno-rock! Pe atunci, eram, cred, unici în lume”, Nicu Covaci
„Eram o fabrică de bani pentru comuniști. Cântam pe stadioane, produceam cam 500.000 de lei în două ore! Cum noi luam doar 10% din cașcaval, vă dați seama câți arginți încasau statul și alți nemâncați”, Nicu Covaci
„Câștigam în două ore câte cinci salarii medii pe economie, adică 10.000 de lei de căciulă. Le-am făcut băieților carnete CEC, fiecare avea zeci de mii de lei puse la ciorap”, Nicu Covaci
„Ce valoare aveau banii atunci? Mulți i-am spart pe distracții, pe țoale, pe băutură, pe femei”, Nicu Covaci
„Am trăit atât de mult printre străini, încât am devenit jumătate neamț. De fapt, sunt cetățean german. Nu mai am de mult cetățenie română”, Nicu Covaci
„Phoenix este viața mea, Phoenix este un mesaj, un gând frumos care trebuie dus mai departe. Și o voi face până când voi închide ochii”, Nicu Covaci
