Enescu e, poate, exemplul cel mai frapant de compozitor la care bogatia darurilor muzicale – virtuozitatea violonistului, anvergura dirijorului, cultura, memoria cuprinzand stiluri si epoci intregi - a pus in umbra propriile- i compozitii. Mai mult, succesul de public al Rapsodiilor romane a facut sa treaca in plan secund adevaratele capodopere enesciene: Oedip si muzica de camera scrisa spre sfarsitul vietii. Noel Malcolm, un remarcabil cunoscator al compozitorului roman, face un act de dreptate dezvaluind cititorului ce are mai profund original personalitatea muzicala a lui Enescu si caracterul sau fara fisura.
Daca cititorul isi poate inchipui un om cu o minte enciclopedica, o minte care nu uita niciodata nimic din ce a auzit, a citit ori a vazut in decursul vietii, un om in stare sa-si aminteasca instantaneu si sa interpreteze in modul cel mai incandescent cu putinta orice lucrare de la Bach si Wagner pana la Bartók.
Daca cititorul ar putea sa-si inchipuie mintea aceea ingemanata cu inima cea mai generoasa si mai lipsita de egoism din cate pot exista intr-un om cu o infatisare nobila si frumoasa, cu un chip romantic insufletit mereu de un geniu creator, fie ca vorbea, preda, dirija, canta la vioara ori la pian si mai cu seama atunci cand compunea, imaginea tot n-ar fi completa. Un om plin de umor (si un caricaturist foarte amuzant), precum si un filozof cu o gandire profunda, familiarizat cu limbile si literaturile din Europa si Anglia. Un om patruns de cele mai nobile forme ale cavalerismului si iubirii pentru pamntul natal. Acesta ar fi profesorul pe care l-am avut de la varsta de 11 ani, necurmat timp de doi ani, apoi din nou, timp de cinci ani, iar dupa aceea, cu intermitente, de-a lungul anilor in care ne-a mai fost dat sa fi m amandoi in viata.
Nici o carte nu poate surprinde cu fi delitate un om de o asemenea maretie si noblete.
Sir Yehudi MENUHIN
Citește pe Antena3.ro