Nichita, așa cum nu l-ai citit niciodată

„Nichita? Un excepțional poet de limbaj, magician al cuvintelor cu o energie genuină și, am mai spus-o..., cuantică. Dar, ca orice mit poetic în contexte politice complicate, «îngerul blond frumos ca un zeu» a avut demitizanții săi. Nu i-au agreat orfismul raționaliștii radicali, de la Șerban Cioculescu la ideologii optzeciști. Nici revizioniștii politici ai literaturii nu l-au simpatizat. S-a bătut multă monedă pe degradarea progresivă, fizică (etilică), intelectuală și poetică, a acestui mare și generos risipitor, disputat nu numai de numeroasele soții și iubite (unele - celebre, de la Gabriela Melinescu la Doina Ciurea), ci și de nenumărații veleitari pe care îi înnobila bahic, sau de oficialitățile ceaușiste care-i foloseau slăbiciunile pentru exaltări naționaliste”, șarja, impetuos, criticul și istoricul literar Paul Cernat în deschiderea unui crochiu dedicat poetului-nepereche.

Metal rar și pur

Să facem loc acestei prelegeri extraordinare: „I s-au reproșat lui Nichita și cultul dubios, efect al culturii de masă tip «Cântarea României», și vulgarizarea kitsch pe cale didactică (după ce, la început, abstracționismul său se lăsase greu asimilat de școală). Dând însă la o parte materialul steril, metalul rar și pur rămâne în cantități care ar face fericit pe orice poet. Inclusiv ultimele volume: «Epica magna», «Operele imperfecte», «Oase plângând», dar mai ales «Noduri și semne» (ilustrat de prietenul pictor Sorin Dumitrescu) au momente de vârf, de un dramatism intens și întunecat”. În continuare, urmând potecuța bătută de Paul Cernat: „Contrastul în raport cu debutul e considerabil. De la optimismul euforic sublimat-ascensional din primele volume la destrămarea angoasată din ultimele e o distanță proprie (în egală măsură) regimului politic străbătut de acest seismograf al sensibilității epocii”.

Nu simpatiza avangarda, dar iubea iubirea

Pe înțelesul tuturor? Din nou profesorul Paul Cernat: „Nichita dinainte de Nichita e remarcabil în poemele ludic-adolescentine, de tipul celor reunite postum în volumul Argotice («Motan aș fi dorit să fiu...»). Făcând abstracție de concesiile partinice obligatorii din «Sensul iubirii» (1960), «O viziune a sentimentelor» (1964) l-a impus pe drept cuvânt ca vedetă a publicului adolescent pe poetul canonizat precoce. Poezia conceptuală și, în același timp, senzorială din «Laus Ptolemaei» sau «Dreptul la timp» trece dincolo de modelele Ion Barbu și Lucian Blaga prin fantezia dezlănțuită. Iar «În dulcele stil clasic» e un joc încântător de-a formele vechi, trubadurești sau folclorice”. Mai departe, nu de alta, da-i interesant: „Încurajat, la debut, și de Geo Bogza, Hristea a editat, în ultimul său an de viață, un număr șase al revistei interbelice Urmuz (autor pe care l-a prețuit, deși nu simpatiza avangarda, cu tot suprarealismul care-l impregna). Poezia de dragoste a acestui sentimental sublimat nu are, la noi, mulți termeni de comparație; a reabilitat madrigalul, envoi-ul amoros ș.cl. Atașat de moda flower power a momentului afirmării sale (a și scris câteva poeme hippie), Nichita este un poet cantabil, cu un ritm interior aparte”.

Nefericiri, convivialități, străfulgerări briante

Și câteva tușe muzicale: „Nicu Alifantis l-a adaptat ideal pe linie folk. Dincolo de excesele sentimental-patetice care îi grevează uneori poezia, și care pot fi puse, la o adică, pe seama «sufletului slav» (mama poetului ploieștean provine, se știe, dintr-o familie de nobili ruși refugiați), auroralul «Roșu vertical» și chiar «Un pământ numit România», sunt în general volume «quality» de poezie patriotică”. Altceva? Paul Cernat e (încă) la catedră: „Complementar, «Belgradul în cinci prieteni», dedicat amicilor congeneri din Serbia, e o celebrare atașantă a convivialității «balcanice». «Măreția frigului» e un titlu... mare, în schimb «Clar de inimă» dezamăgește prin emfază. Eseistica stănesciană începe prin a fi notabilă și termină prin a fi prolixă. Mai curând nefericite, dar cu străfulgerări briante, sunt cogitațiile prozopoetice din «Respirări». Pluriperspectivismul meta- și extrauman al gândirii sale poetice amintește de Blecher (coautorul «Antimetafizicii» e prin excelență un spirit metafizic și vizionar, în genealogie eminesciană)”.

Elegiile fac capodopera

Mai mult: „Interesant, nu atât criticii literari care l-au susținut au scris cel mai bine despre el, ci matematicienii sau psihologii. Biografia sa pe alocuri mitică nu a avut parte de biografi pe măsură, deși evocările spectaculoase abundă. Multe vorbe i-au intrat în folclor (cu riscul vulgarizării, de la ludicul «râsu’-plânsu’» la «necuvinte», care dau și titlul unui volum-reper; prefixul ne- fusese totuși lansat de Dimitrie Stelaru, în volumul Nemoarte, 1968). Poezia sa «metalingvistică» e, adesea, uluitoare, cu dezlănțuiri ale imaginarului ca în muzica progresiv-psihedelică. «Cele 11 elegii» de la cina cea de taină a lirismului (12 de fapt, cu tot cu cea a lui Iuda, alias omul-fantă...) rămân, oricum am privi lucrurile, capodoperele sale (în descendența «Elegiilor duineze» ale lui Rilke)”. Printre ultimele comentarii: „Improvizator «trimbulind», Nichita Stănescu e un Ariel mozartian, trecut prin jazzul amicului Johnny Răducanu. A fost, de altfel, și un virtuoz al pianului. Vulnerabil, fluctuant, dar mereu surprinzător, exploziv, rămâne unul dintre foarte rarii noștri lirici de superclasă, capabili să impună un mit personal și un model poetic durabil”. 

Zvâcnirile unei inimi de poet

După Nichita Stănescu, fire exuberantă, de nelegat, au alergat dintotdeauna fetișcanele, adolescentele, studentele, femeile. „Nici chiar dintotdeauna”, se opunea, nu mai departe de trei, patru ani, criticul literar Eugen Simion, coleg de liceu și prieten cu autorul „Necuvintelor”. „În anii petrecuți la «Sfânții Petru și Pavel», cum se numea pe vremea noastră colegiul «I.L. Caragiale» din Ploiești, Nichita era un zvăpăiat durduliu, plin de energie, nu-i stătea gândul decât la versuri și la desene, pe care le semna în revista școlii, misterios, «H», de la Hristea. Abia se sfârșitul anilor de liceu a început să devină interesat (și) de fete”, rememora Eugen Simion. De altfel, prima mare dragoste a poetului a fost sora unui coleg, Magdalena (Petrescu), pe care a și luat-o de soție în primul an de facultate, la 19 ani. Căsnicia n-a rezistat însă decât douăsprezece luni.

Penultima și ultima dragoste

Nichita se va mai avânta cu capul înainte în mrejele iubirii fix peste un deceniu, când avea s-o cunoască (și s-o ia de nevastă) pe poeta Doina Ciurea, cea care i-a inspirat volumul „O viziune a sentimentelor” (Premiul Uniunii Scriitorilor în 1964). După douăzeci de ani, ploieșteanul atins de aripa genialității avea să se îndrăgostească iar, de această dată de o brunetă focoasă ce i-ar fi putut fi copilă, Toderița Tărâța, alintată Dora. A luat-o de soție (după un divorț cu cântec de Doina), aceasta fiind și ultima jumătate (oficială) a iubirii pământești a poetului.  

(Auto)portret la 50 de ani

În ultimul an de viaţă, Nichita Stănescu și-a făcut un autoportret publicat ulterior în volumul „Antimetafizica”: „Acum, aproape la 50 de ani, am un metru şi optzeci și patru înălţime, o sută zece kilograme, fluctuant cu cinci în plus sau în minus, părul de culoarea nisipului, amestec de blond cu fire albe, capul rotund, sprâncenele groase, ochi expresivi, nasul potrivit, buza de sus a gurii puțin lungită ca să nu mi se vadă cioturile dinţilor. (…) Nu pun niciun preţ pe îmbrăcăminte. Cu cât e mai suplă și mai decentă, cu atât mă face să mă simt mai bine în ea. (…) Citesc pe apucate şi înţeleg pe rumegate. N-am fost niciodată precoce. Am învăţat întotdeauna foarte greu”. 

„Argotice” fără mamă, fără tată

În 1955, Nichita şi-a adunat poeziile „bășcălioase”, scrise, după propriile sale cuvinte, „fără mamă, fără tată”, într-un volum numit „Argotice - cântece la drumul mare”. Aveau să vadă însă lumina tiparului abia în anul 1992, la nouă ani după dispariția prematură a poetului.

39 de ani s-au împlinit pe 13 decembrie de la moartea lui Nichita Stănescu

„Nichita? Un excepțional poet de limbaj, magician al cuvintelor cu o energie genuină și, am mai spus-o..., cuantică”, Paul Cernat, critic literar

„Nichita dinainte de Nichita e remarcabil în poemele ludic-adolescentine, de tipul celor reunite postum în volumul Argotice”, Paul Cernat, critic literar

„Vulnerabil, fluctuant, dar mereu surprinzător, exploziv, Nichita rămâne unul dintre foarte rarii noștri lirici de superclasă, capabili să impună un mit personal și un model poetic durabil”, Paul Cernat, critic literar

„Suntem ceea ce iubim”, Nichita Stănescu