Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Alte civilizații au fost asimilate, adăugând zestrei românești vestigii și formule de exprimare care și astăzi dau bătăi de cap savanților. Etnologul Gheorghiță Ciocioi, antropolog specializat la Universitatea din București, a lămurit câteva dintre aceste mistere lingvistice, unele, fără îndoială, captivante.
V-ați întrebat vreodată de unde provine expresia „a da cu jula”, una încă în tranzit lexical, dacă nu chiar îndrăgită (și la propriu, și la figurat) de mulți români. „Are înțelesul de «a fura», «a sustrage» - după cum ne asigură specialistul Gheorghiță Ciocioi. Expresia - adaugă profesorul - este însoțită, de obicei, de un gest prin care se arată, printr-o mișcare a mâinii, că cineva și-a însușit ceva necuvenit. Uneori, are ca echivalent o altă expresie - «a băga strâmba/ciunga» (a fura, a lua ceva în chip nedrept). Folosită, în Balcani, sub formele «ciula», djula (ținutul șop), giula. Originea este limba turcă - vechiul termen «çoluk», provenit din verbul «çol» = a tăia, a mutila. «Ciula» («giula») este, de fapt, o mână tăiată - ori degetele de la o mână retezate - a/ale cuiva care a săvârșit un furt, omul în cauză devenind «çolak» («ciung»). Așadar, o astfel de persoană a furat, «a dat cu çola/ jula», tăindu-i-se o mână (ori fiind, din pricina furtului său, «vrednic» de a i se tăia o mână)”. V-am captat atenția? Haideți, atunci, să deslușim conotațiile altor expresii, cuvinte ori nume interesante absorbite în lexicul autohton din limbile unor popoare mai mult sau mai puțin prietene.
Obârșia cuvântului care dă numele unui dans faimos
Ce înseamnă, de exemplu, „Ciuleandra”? Da, numele cântecului făcut celebru (și) de Maria Tănase. „Ciuleandra - menționează etnograful Gheorghiță Ciocioi - este numele unui cunoscut dans muntenesc subcarpatic (întâlnit cu precădere în județele Argeș, Dâmbovița și Vâlcea). Asemenea «sârbelor» oltenești ori moldovenești, numele, deși slav, nu trimite către ritmuri balcanice. Ciuleandra este un dans al familiilor lărgite dintr-o comunitate, la care iau parte, ori asistă, copii, tineri, bătrâni, fete și băieți. Celead/celeadn(r)a se tălmăcește, de altfel, în slava balcanică, prin grup de familii, adunând laolaltă străbunici, bunici, părinți, nepoți, strănepoți, fiind, totodată, numele unor jocuri ale acestei «comunități» - românii având, desigur, celeadn(r)a/ciuleandra lor. Unică”. Minunat, domn’ profesor!
Cum și de unde ne-am ales cu sintagma „Mulțumesc”?
Să mai învârtim o dată roata cuvintelor: „N-am știut niciodată dacă «mulțumesc-ul» românesc își are originea în expresiile «la mulți ani», sau «întru mulți ani» (mai nou: «să trăiască boieru’!»), ori dacă ar veni din latinescul «multum est» (cumva - «este prea mult» - ceea ce faceți), exprimând o stare de plinătate, smerenie și recunoștință, în fapt. Poate că românii erau obișnuiți mai mult, în veacurile de pe urmă, cu «primitul de bogdaproste», însemnând «Dumnezeu să (-l) ierte!». Altfel, mai greu cu gratuitățile. Mai fericit decât cel căruia i s-au iertat păcatele, cum spune Psalmistul, evident, nu poate fi cineva...”. În completare: „La slavi, e mai simplu… Rușii sunt cu «spasibo». Măcar atâta lucru știm toți românii, chiar dacă, cel mai adesea, muscalii «s-au servit», considerând că totul li se cuvine - socotindu-se nație a lui Dumnezeu. Între ei, da, spun «spasibo» - adică «Dumnezeu să (te) mântuiască!». Dreaptă mulțumire: mântuirea în schimbul celor dăruite. Cu toate că staroverii (vechii credincioși) evită o asemenea expresie (mai ceva cum ocolesc unii ortodocși de la noi cuvântul «noroc»)”. De ce? „Văd în ea o exprimare păgână: «spasi Bai» - Bai fiind socotit numele unui zeu păgân slav (Kulik, 111)”.
Ocheadă în curtea vecinilor
Cum e cu „mulțumirea” la alte popoare vecine? „Sârbii sunt cu «hvala» (antonimul hulei), un «mulțumesc» transpus în românește prin «slavă» («fie spre slava lui Dumnezeu!»). Bulgarii, urmând vechiul tipar slav (copiat după greacă) exprimă mulțumirea mai mult prin «blagodaria» («blago»+«darit», «dar»), un termen ce tălmăcește grecescul «εὐχαριστέω» (εὐ=blago+ χαρίζομαι/a face cele bune, ceea ce este bine/a dărui, «darit», bun lucru spre mântuire, părtășie cu Dumnezeu)”. Ultima remarcă aici: „Ucraineanul «deakuiu» («mulțumesc») ar trebui căutat în polonă, «dziękować» - a mulțumi - avându-și originea în germana veche - «dankon». În fine, slavă lui Dumnezeu pentru toate! Mulțumesc”. Mulțumim și noi, stimate domn.
„Arefu” e o moștenire cumană?
„Arefu - apreciază în continuare profesorul Gheorghiță Ciocioi - este un nume purtat de o comună din județul Argeș, din apropierea vechii cetăți Poenari. Atestată documentar cu aproape cinci veacuri în urmă, localitatea, după cum o arată hrisoavele ulterioare, era una mult mai veche, purtând acest nume cel mai probabil din perioada stăpânirii cumane (precum râul și ținutul Teleorman, de pildă). Arif/Haref, de altfel, în limbile kipceak (cumană, pecenegă etc.) și urmașele acestora are înțelesul de înțelept, savant, învățat, om religios căruia te poți adresa cu încredere. Este posibil ca la Arefu să fi locuit chiar un înalt sfetnic, un monah îmbunătățit, ori un episcop valah, către care mergeau după sfat și rugăciune nu puțini oameni din împrejurimi”. Fascinant, nu? Tușa finală: „Termenul, păstrat în mai multe limbi turcice, a fost preluat din arabă și persană”.
Auzita-ți de cuvântul „cilinghir”?
Mai puțin utilizat în prezent este cuvântul „cilinghir”. Chiar, ce înseamnă, de fapt, acesta? „Este un nume ajuns la noi pe filieră turcă, prezent în Basarabia, dar și în Muntenia și Ardeal. Este, de asemenea, nume de familie în Balcani. Cilinghir se tălmăcește prin fierar (fierărie fină), lăcătuș, covaci. Turcii au preluat acest termen din persană, unde çēlāngār are înțelesul de fierar, «çēlān» însemnând «părți de fier ale ușilor», iar termenul medio-persan kār = «făcător/făurar». Cu sensul de «făcător de chei, încuietori» («cilinghirgí») este întâlnit în turcă de peste cinci veacuri. Prima mențiune a termenului în turca scrisă: într-o traducere din 1432 («Qabusname»), sub forma «çīlāngerlik»”.
Care este originea numelui Eminescu
„Cu siguranță, marele nostru poet național Mihai Eminescu n-a fost sârb, rutean, ori de vreun alt neam (străin) - așa cum s-a vehiculat de nu puțini scriitori, istorici ori jurnaliști. Nu doar de la noi. Trecerea unor nații prin pământurile românești - ori folosirea pentru o vreme a altor limbi aici - a/au lăsat urme adânci în onomastică, administrație, nume de locuri, de ape etc.”. Nu mai întindem vorba, trecem la subiect: „«Emin», de pildă, este un nume ajuns în părțile noastre pe filieră turcică. Cea dintâi întrebuințare a acestui termen - având o strânsă legătură cu teritoriul românesc (creștinarea cumanilor) - o aflăm în celebrul «Codex Cumanicus», în anul 1303: eminlik bila = în siguranță. O sursă mai veche legată de cuvântul dat, cu același înțeles, este «Kutadgu Bilig», din 1069, unde termenul este întâlnit sub forma «imīn». Numele de Emin provine din rădăcina arabă «amn», care înseamnă «sigur, de încredere»”.
În turcă se tălmăcește prin „om neînfricat”
Parcă ne-a mai venit inima la loc un pic, nu? Dar să-l lăsăm pe profesorul Gheorghiță Ciocioi să-și finalizeze explicațiile: „Emin a circulat - și este prezent până astăzi - ca nume de persoană la toate popoarele turcice (urmașe ale limbii kipceak, dar și în turca otomană și cea modernă). Numele s-a răspândit în întreaga Peninsulă Balcanică, fiind purtat chiar de creștini. Înțelesul acestui nume de persoană, în turcește, este: om neînfricat, care rămâne liniștit în orice situație. Emin, ajuns nume de familie, va cunoaște mai multe terminații, începând cu veacul al XVIII-lea (ici/ov, escu etc.), fapt datorat unor influențe culturale ori administrative locale. În turcă, astăzi: Eminoğlu”.
De unde a pătruns în limba română expresia „a da cu jula”? Originea este limba turcă - vechiul termen «çoluk», provenit din verbul «çol» = a tăia, a mutila
Un cuvânt învăluit în mister: „Mulțumesc” provine din latinescul „Multum est” ori din la fel de uzitatul „La mulți ani”?
„Trecerea unor nații prin pământurile românești - ori folosirea pentru o vreme a altor limbi aici - a/au lăsat urme adânci în onomastică, administrație etc.”, Gheorghiță Ciocioi, etnolog și antropolog cultural
„«Emin», ajuns nume de familie, va cunoaște mai multe terminații, începând cu veacul al XVIII-lea (ici/ov, escu etc.)”, Gheorghiță Ciocioi, etnolog și antropolog cultura
Știința, în slujba religiei
Codex Cumanicus, un manuscris descoperit în Crimeea și datat 11 iulie 1303, este considerat un soi de dicționar trilingv (cumană, latină și persană) utilizat (probabil) de preoții catolici în încercarea de a-i converti la creștinism pe năvălitorii dinspre stepele Asiei. Codexul (aflat astăzi în arhiva Bibliotecii bazilicii Sfântul Marcu din Veneția) conține în jur de 3.000 de cuvinte de uz cotidian, în afara unor texte religioase relaționate cu Evanghelia, Crezul, Cele zece porunci etc.
