Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
„Devenit, după 1989, brand negativ al României, alături de Dracula și copiii străzii, Nicolae Ceaușescu («odiosul dictator» și «conducătorul iubit») era, în 1968-1972, un asset al Republicii Socialiste România în relațiile internaționale și o speranță a deschiderii poststaliniste. Azi, Omagiile la adresa lui se vând cu bani grei pe piața externă. Schimbând ce e de schimbat, involuția suveranismului său antisovietic (susținut de China), de la multilateralismul liberalizant la tiersmondismul senil, represiv și autarhic, de cazarmă, al anilor ’80, urmează traseul ex-iugoslav de la Tito la Milosevic”, șarja criticul și istoricul literar Paul Cernat în prologul unei minibiografii dedicate tovarășului care a condus destinele României între 1965 și 1989.
Nostalgii, nuanțe
„Nostalgicii «epocii Ceaușescu» - a sesizat profesorul Paul Cernat - nu regretă, de fapt, sumbrii ani ’80, ci deceniul Maurer (1964-1974, cu prelungirile lui). Adică epoca în care - asta e - am avut cea mai creativă diplomație postbelică (respect, Corneliu Bogdan!), cel mai bun ministru postbelic al Învățământului (Mircea Malița) și cel mai eficient premier postbelic (Ion Gheorghe Maurer, eliminat din schemă în 1974, prin înscenarea unui accident; și când te gândești că în 1965 s-a derobat ca «străin» de la șefia partidului și statului, lăsându-i cale liberă ucenicului neascultător, subestimat…), bașca o literatură înfloritoare și un turism performant, dezvoltare, infrastructură, piețe de desfacere...”. Poate Maurer socotise că are să-l învârtă pe degete…
Apa de departe nu stinge focul
Dacă și cu parcă: „Ce-ar fi fost dacă linia Maurer ar fi continuat, nu putem ști. De reflectat asupra măririi și decăderii lui Nicolae Ceaușescu, în context intern și internațional. Deschiderea tous azimuts rămâne un subiect stimulativ, în schimb recuperarea naționalismului interbelic de război s-a dovedit fatală, ca și clonarea modelului nord-coreean autarhic de «suveranitate și independență» (Deng Xiaoping i-a spus-o, cu înțelepciune cinică, în 1989, când i se solicitase, disperat, sprijinul: apa de departe nu stinge focul. Iar epoca Gorbaciov nu mai era epoca Brejnev incipientă…). Ar fi de aprofundat relațiile dintre cultul său și cel al lui Carol al II-lea, ca și preluarea unor modele organizaționale interbelice în ceaușism (gustiene de exemplu - vezi căminele culturale și nu numai)”.
Parodii și bășcălii (adică, nimic)
În limitele criticii literare: „După 1990, figura lui Nicolae Ceaușescu în literatură a fost mai ales obiect de parodii și bășcălii. Un Marin Preda postdecembrist ar fi scos mult mai mult din ea, dar ia-l pe Preda de unde nu-i. Iar istoriografia, cu puține excepții, a devenit captiva logicii cold war, în care s-a cam blocat. Rămân de recuperat sine ira et studio anii ’60-’70. Printre excepțiile notabile: investigațiile de istorie economică și socială ale lui Bogdan Murgescu și Cornel Ban, studiul lui Alexandru Matei despre TVR-ul din anii «destinderii», istoria instituțională a literaturii române din epocă defrișată de Ioana Macrea-Toma. Poate, de acum încolo...”.
Politica fratelui mai mare. Cum a fost înșurubat Ceaușescu la putere
Pentru ca tinerii de astăzi să înțeleagă (cât de cât) cum a fost posibil ca un amărât cu patru clase să ajungă în fruntea unei țări și să se mențină acolo mai bine de două decenii, e musai să dezvelim măcar o parte din mecanismele aparatului comunist de partid de impunere a liderilor, atât în patria-mamă a „ciumei-roșii”, cât și în statele-satelit. Explicațiile ne-au fost oferite de Cosmin Popa, istoric și cercetător la Institutul „Nicolae Iorga” al Academiei Române, specializat în istoria Uniunii Sovietice și a comunismului european: „N.S. Hrușciov (n.r. - succesorul lui Stalin la cârma Uniunii Sovietice), de pildă, a fost adus la putere în baza percepției comune a mediocrității sale intelectuale, care îl făcea un aspirant puțin probabil la puterea totală”.
Eliminarea/înlăturarea adversarilor
Au fost înșelate așteptările jucătorilor din umbră? „A durat până în vara lui 1953, Hrușciov preluând puterea colegială în primăvară, până când principalul concurent, L.P. Beria, a fost arestat și apoi împușcat în decembrie același an. În 1957, la un an după celebrul Raport secret al destalinizării, i-a înlăturat pe Malenkov, Molotov și Kaganovici, fiind el însuși înlăturat în 1964, după o lovitură de palat. L. Brejnev, succesorul său, a fost desemnat tot pentru că era tânăr, relativ lipsit de experiență, cel puțin după normele gerontocrației sovietice, și puțin susceptibil de tendințe dictatoriale absolute”.
Greșeală cu repetiție (în România)
În România comunistă cum au decurs faptele? „La fel au stat lucrurile și cu Nicolae Ceaușescu, care devenise încă din timpul lui Dej unul dintre cei mai puternici birocrați prin faptul că avea în mână politicile de cadre și organizatorică ale partidului. «Baronii lui Dej» - E. Bodnăraș, Gheorghe Maurer, Chivu Stoica - l-au «ales» în pofida lui Gheorghe Apostol sau a lui Alexandru Drăghici, pentru că le-a garantat stabilitate și mai ales o bătrânețe onorantă, în posturi nu atât solicitante, cât mai ales vizibile, dar și o serie de privilegii. Deși erau pe deplin avertizați, din experiența altor partide, că un astfel de scenariu este o himeră, bătrânii staliniști români au repetat greșeala confraților sovietici”.
Schimbarea la față
Preluarea concretă a puterii cum s-a petrecut? Din nou Cosmin Popa: „Primii pași ai lui Ceaușescu spre preluarea puterii totale au fost făcuți în primele săptămâni de la desemnarea sa în funcție. Congresul al IX-lea din vara anului 1965 s-a dorit un nou început pentru comunismul românesc, iar până la începutul anului 1968 Ceaușescu a reușit nu doar să schimbe aproximativ 80% din cadrele de conducere din partid, economie și administrație, dar și să pregătească temeinic, sub pretextul preluării controlului partidului asupra Securității, înlăturarea concurentului principal, fostul ministru de Interne, Alexandru Drăghici”.
Consolidarea dictaturii
Mai mult: „De fapt, toate reformele întreprinse de Ceaușescu, multe dintre actele sale de politică externă, au urmărit în subtext întărirea dictaturii sale personale, astfel încât trecerea oficială la o politică de clan, așa cum s-a petrecut la mijlocul anilor ’70, a devenit o consecință logică a felului în care evoluaseră până atunci lucrurile. Cum a fost posibil? În primul rând prin transformarea loialității față de familia Ceaușescu în calitate esențială pentru înaintarea pe scara ierarhică, prin promovarea conștientă și metodică a inculturii, a lipsei de caracter și onorabilitate și prin controlul strict al administrării privilegiilor, astfel încât pentru nomenclatură, aparatul de represiune și diversele elite menținerea clanului Ceaușescu la putere să devină o chestiune de cointeresare personală direct”.
Politici, reforme, abureli
Aproape de concluzie: „Evident, în completare au fost o serie de reforme care anulau posibilitatea apariției unei opoziții în interiorul partidului și practicarea unor politici economice care făceau ca accesul la anumite privilegii să devină mult mai important pentru elitele ceaușismului decât era în cazul altor țări comuniste mai rațional administrate. Profitorii sistemului și victimele sale, adică majoritatea cetățenilor României, au coexistat mai mult sau mai puțin armonios cu un mic grup de adepți sinceri ai comunismului, atâția câți mai rămăseseră în România lui Ceaușescu”.
106 ani se vor fi împlinit pe 26 ianuarie 2024 de la nașterea lui Nicolae Ceaușescu
„Nostalgicii «epocii Ceaușescu» nu regretă, de fapt, sumbrii ani ’80, ci deceniul Maurer (1964-1974, cu prelungirile lui). Adică epoca în care - asta e - am avut cea mai creativă diplomație postbelică”, Paul Cernat, istoric literar
„Devenit, după 1989, brand negativ al României, alături de Dracula și copiii străzii, Nicolae Ceaușescu era, în 1968-1972, un asset al Republicii Socialiste România în relațiile internaționale și o speranță a deschiderii poststaliniste”, Paul Cernat, istoric literar
24 de ani a condus Nicolae Ceaușescu România, între 1965 și 1989
„După 1990, figura lui Ceaușescu în literatură a fost mai ales obiect de parodii și bășcălii. Un Marin Preda postdecembrist ar fi scos mult mai mult din ea, dar ia-l pe Preda de unde nu-i”, Paul Cernat, istoric literar
