Andreea Bibiri: „Simt imediat când un actor cerşeşte aplauze şi mă dezgustă”

• Povesteşte-mi despre spectacolele în care joci în prezent.

Ultima premieră am avut-o cu spectacolul „Îngropaţi-mă pe după plintă” în regia lui Yuriy Kordonskiy. Pentru prima dată în cariera mea joc un rol de mamă, ceea ce face şi trecerea mea la un alt nivel de maturitate a personajelor. Recent am reluat repetiţiile la un spectacol pe care-l va monta Alexandru Berceanu, pe textul Top Girls scris de Caril Churchil.
 

• Vorbeai la un moment dat despre cât de mult te deranjează faptul că în România există atât de puţine femei regizor. 
Nu am spus că există puţine femei regizor sau dacă asta s-a înţeles, nu asta am intenţionat. Sunt multe femei care termină facultatea de regie, sunt unele regizoare care ajung să şi monteze spectacole. Situaţia este mult mai dramatică. Nu există în lumea teatrală românească o femeie regizor care să aibă o voce puternică, o femeie care să fie acceptată şi recunoscută ca personalitate, cu destulă experienţă de lucru, care să poată concura cu regizorii actuali de teatru. Aflu acum dintr-un interviu că doamna Cătălina Buzoianu îşi anunţă retragerea. Ea a fost printre puţinele regizoare femei din ţara noastră, singura regizoare recunoscută a generaţiei sale şi singura cu care am avut ocazia să lucrez în teatru. În film situaţia e şi mai tristă. Mulţi oameni nu conştientizează sau nu percep lucrul ăsta ca fiind o problemă.

Există o insuficienţă maladivă pe un palier invizibil al vieţii sociale. Din pricina absenţei totale a unei voci feminine în lumea regizorală, chiar şi femeile care ajung să se poată exprima în această zonă, adoptă poziţii masculiniste din pricina supraexpunerii la un cor de voci care nu le reprezintă. Rezultatul se resimte în mentalitatea femeilor la nivel social, care se luptă cu probleme fără a le înţelege sursa. E ca într-un stat musulman în care femeile s-au obişnuit să poarte feregea şi sunt în stare să te linşeze dacă le spui că au libertatea de a nu o mai purta. Suntem miopi în privinţa umilinţelor la care femeile se supun fără a simţi nevoia să le interogheze. Spre exemplu, va întreb: aţi remarcat cumva faptul că cea mai mare parte din spaţiul acordat interviurilor în revista dumneavoastră are interlocutori bărbaţi?

Este o chestiune care capătă relevanţă doar în discuţia noastră, dar care, la o scară generalizată social, ne scade respectul de sine, pe nesimţite. Şi poate doar când înaintăm în vârstă şi bărbatul ne părăseşte "pentru una mai tânără care vrea averea lui", ajungem să ne compătimim şi să ne împăcam cu ideea că „o fi ceva... biologic”. Mai e şi povestea asta cu comuniştii care au rezolvat ei problema egalităţii dintre femei şi bărbaţi. Au luptat ei pentru drepturile femeii. Total greşit. Au reuşit doar să perimeze ideea de feminitate, prin abordarea unor clişee imagistice, prin mascarea propagandistică a problemelor reale pe care le au femeile în societatea românească. Au asociat excesiv rolul matern cu ideea de feminitate transformând maternitatea într-o funcţie şi o datorie socială. Sunt multe probleme de discutat în zona asta, însă e un subiect delicat.

Dacă deschizi subiectul eşti acuzată de feminism. Da, acuzată, deoarece la noi în ţară e ruşine să fii feministă. A fi feministă înseamnă să fii o tanti grasă, urâtă, isterică şi frustrată, care urăşte bărbaţii şi poate dacă nu eşti lesbiană e din cauză că nici femeile nu te plac. A fi feministă la noi este asociat cu a face parte din „clubul Femina”. E înspăimântător cât de multe femei ajung să gândească aşa. Dar există şi evrei antisemiţi şi homosexuali homofobi aşa că     nu e de mirare că ne-am lăsat pradă unui dispreţ reciproc.  
 

• Te-ai vedea în ipostaza de regizoare, te-ar tenta să intri la un moment dat pe acest drum?

După cum vezi e o luptă titanică. Deocamdată mă simt mai atrasă de crearea un spaţiu care să permită examinarea acestor probleme de mentalitate.
 

• Marius Manole îmi spunea în timpul unui interviu că e deranjat de faptul că publicul român a ajuns să aplaude la orice piesă de teatru, indiferent dacă este de calitate sau lasă de dorit, dar şi de faptul că inclusiv actorii au ajuns să cerşească aplauzele, să le prelungească, uneori, prin tot felul de trucuri. Ca actor, împărtăşeşti această părere?

Hahaha! Nu ştiu ce a declarat Marius, dar exact acelaşi lucru am spus şi eu într-un interviu. Când i-am povestit despre asta domnului Rebengiuc, mi-a spus că şi dânsul tocmai declarase asta într-un interviu. Nu ştiu cum a fost cu ei, dar pe mine m-au înjurat câţiva oameni pentru că am îndrăznit să declar aşa ceva. Da, este o problemă, dar după cum vedeţi nu este numai a publicului, ea se regăseşte şi în interiorul breslei noastre. Cum să vă explic mai bine decât printr-un exemplu? Unul dintre cele mai frumoase spectacole de teatru pe care le-am văzut este „Au pus cătuşe florilor”, regizat de Alexander Hausvater la Odeon. După spectacolul ăsta nu se aplaudă. Erai invitat pur şi simplu să părăseşti sala. Unii erau derutaţi, „cum adică, plecam aşa... fără să aplăudăm?”.

Ei bine, nu-şi aveau locul aplauzele, nu puteai să aplauzi, ar fi fost total nepotrivit. Spectacolul avea o forţă şi un dramatism care nu permitea o asemenea intervenţie din partea publicului. Există spectacole cu misiune grea, care tratează teme profunde, cu imagini şi scene şocante, spectacole care cer o implicare emoţională devastatoare pentru actori. Nu poţi să aplauzi aşa... când ţi se năzare ţie şi pentru că aşa ai văzut tu că se face la spectacole de divertisment sau mai rău, la televizor. Ţine de nivelul de educaţie al receptorului şi atunci când ai de-a face cu un public needucat simţi că târăşti după tine vagoane de lene mentală, de indolenţă şi ignoranţă.

Publicul e schimbat şi vă spun asta pentru că joc în spectacole care se joacă de zece ani şi se simte clar diferenţa. Avem o vorbă în teatru, „public de week-end”. Ei bine, publicul de la sfârşitul săptămânii este foarte diferit de cel care merge la teatru marţea sau joia şi care este un public iubitor de teatru, nu amator de teatru. 
 

• Cum te simţi în astfel de împrejurări?

Eu una simt imediat când un actor cerşeşte aplauze şi mă dezgustă. Prefer să plec acasă cu mintea alertată de un spectacol bun, decât să aplaud până mi se rup palmele şi când ies din sală nici să nu mai ştiu ce piesă am văzut.
 

• Ai şi experienţa televiziunii, nu doar a scenei de teatru. În ce mediu te simţi mai confortabil şi ai mai multe satisfacţii ca actor?

În teatru mă simt mult mai bine şi evident că lucrez pe texte mult mai interesante şi ai răgaz să le găseşti formule de expresie elaborate şi mult mai puternice. În teatru ai ocazia să te întâlneşti cu oameni valoroşi, cu artişti care caută şi se dezvoltă odată cu tine. Întâlnirile din televiziune sau de pe platoul de filmare nu permit o astfel de efuziune comună. Cu toate astea, în televiziunile private, unde nu este vorba de bani publici, există mult mai multă disciplină şi responsabilitate. Îmi place ritmul alert şi uneori mă omoară lentoarea şi ineficienţa cu care se lucrează în teatru. Ştiu că voi întâmpina critici, dar sincer cred că majoritatea spectacolelor nu îşi justifică durata exagerată a repetiţiilor. O demonstrează producţiile valoroase făcute în timp scurt.  
 

• Ca actor de teatru, ai fost vreodată nemulţumită de felul în care ai construit un personaj, ai avut senzaţia că puteai face mai mult?

Tot timpul sunt nemulţumită. Ştiu, uneori pot deveni incomodă, dar nu mă pot stăpâni. Nu mă plâng, dar foarte rar am simţit că-mi reuşeşte ceva cu adevărat. De fapt nici nu cred că am făcut vreun rol de care să fiu pe deplin mulţumită. Cei care mă cunosc s-au obişnuit cu mine. Mă autoanalizez continuu. Ies din scenă şi încep să mormăi că aia n-am făcut, că replica aia n-am zis-o bine, monologul ăla n-a fost aşa cum voiam. Plec acasă după spectacol şi refac în minte tot traseul mă-nfurii aşa tare că nu pot să dorm. Nu poţi să apari în faţa publicului mofluz şi nemulţumit, dar de multe ori îmi vine să ies şi să le spun: „vouă nu vi se pare că ar fi fost mai corect dacă aş fi făcut aşa şi nu aşa?”.

Evident, nu poţi fi perfect seară de seară, de multe ori poate mă-nşel şi eu, de cele mai multe ori sunt greşeli insesizabile, dar de multe ori ratez anumite jaloane şi sunt tare frustrată. De exemplu, joc Sonia (nr: în Unchiul Vanea de A.P. Cehov, regia Yuriy Kordonskiy) de 10 ani şi încă am momente pe care nu mă hotărăsc cum e mai bine să le rezolv. Am încercat în feluri diferite, tot testez lucrurile, modific, mă gândesc la ele şi încă n-aş putea spune că am găsit varianta justă, deşi ăsta e unul din cele mai reuşite roluri ale mele. Nici acum, după atâţia ani, nu mi se pare că e bine monologul de final.

• Înţeleg că alături de mai mulţi colegi de la Teatrul Bulandra aţi iniţiat un atelier unde vă întâlniţi periodic pentru a exersa chiar meseria de actor. De ce aţi simţit nevoia unui astfel de atelier?

Atelierul a fost înfiinţat acum un an şi jumătate. Iniţial l-am deschis pentru actorii teatrului Bulandra, pe parcurs am invitat şi actori din alte teatre. Nu exersăm meseria de actor, meseria de actor se exersează jucând. Ne antrenăm. Aşa cum se antrenează sportivii, dansatorii, muzicienii etc. Ne vedem o dată pe săptămână. Cristina Lilienfeld este coregrafa care lucrează cu noi două ore de mişcare, regizoarea Adriana Zaharia coordonează exerciţiile de actorie pe diferite teme, în viitor vrem să aducem un profesor de canto. Atelierul nu e recunoscut oficial, nu avem nici un fel de subvenţie, el se desfăşoară prin participarea benevolă a tuturor şi are loc prin bunăvoinţa directorului Alexandru Darie, la sala Izvor a teatrului Bulandra.

Acest tip de atelier este ceva cu totul nou şi prin urmare cel mai greu lucru este să-i faci pe oameni să-nţeleagă ce înseamnă el şi ce scop are. Mulţi nu ştiu să se raporteze la o astfel de întâlnire, întâmpinăm probleme în a crea reguli de dialog, interacţiune, disciplină şi responsabilitate. E greu să-i faci pe oameni să funcţioneze în alt regim decât cel cu care au fost obişnuiţi.
 

• Care sunt rolurile de suflet şi de ce le percepi astfel?

Cred că rolul pe care l-am iubit cel mai mult a fost Grace din spectacolul „Purificare” în regia lui Andrei Şerban. Cred că a fost primul rol de care m-am îndragostit de când am citit textul. Probabil că, nu întâmplător, textul fiind scris de o femeie, am avut o imagine extrem de limpede şi de clară a ceea ce voia să spună nu numai cu personajul meu, dar cu întreaga poveste. Pe urmă, a fost şi meritul distribuţiei, în totalitate formată din actori tineri ai Teatrului Naţional din Cluj. M-am simţit printre ei atât de bine, am avut o comunicare atât de bună cu actorii de acolo, încât faptul că mergeam de fiecare dată 16 ore cu trenul ca să joc spectacolul era o bucurie.

• Există roluri pe care ţi-ai dori să le faci într-o bună zi?

Nu mă interesează roluri, mă interesează întâlniri. Întâlniri cu oameni. Fie ei şi personaje, actori, regizori etc. Dacă într-un proiect nu există măcar o persoană pe care să-mi facă plăcere să o întâlnesc, pentru mine acel proiect este un rateu.
 

• Cum ai creiona „portretul” Andreei Bibiri în câteva cuvinte?

Aud multe lucruri despre mine şi mă amuză. Desigur, e important ce se spune şi puţine lucruri mă deranjează. De exemplu, se spune despre mine că aş fi rea. Mă distrează foarte tare, pentru că şi mama mi-a spus mereu că sunt rea şi asta pentru mine a devenit mai mult o formă de alint. Sunt un om dificil şi incomod, sunt pretenţioasă şi perfecţionistă, sunt încăpăţânată şi de multe ori reuşesc să scot oamenii din minţi. Ce mă deranjează cel mai tare din tot ce aud despre mine este atunci când se spune că sunt ambiţioasă. Pentru mine ambiţia e o caracteristică pe care nu mi-o recunosc. Sunt un om care munceşte mult, dar asta şi pentru că-mi place enorm ceea ce fac, sunt disciplinată şi respect profesia pe care mi-am ales-o. Nu-mi iese nimic bun dacă nu-mi place şi în nici un caz nu am vreun scop în sine sau dorinţa de a ajunge undeva. Pentru mine, dacă drumul nu e plăcut, destinaţia contează prea puţin.
 

• Te-a bătut vreodată gândul să pleci din România, să te realizezi într-o ţară în care să fii respectată şi ca cetăţean?

În limba română „respectul se câştigă”. Prin urmare sunt destul de respectată aici, în ţara în care oamenii nu ştiu să se respecte între ei. Nu fac parte dintre oamenii care se cred mai buni şi consideră că merită o ţară mai bună decât asta. Cred că majoritatea celor care gândesc aşa se înşală. Pâna acum nu cred să fi întâlnit vreun român despre care să pot spune „omul ăsta ar fi meritat să trăiască în altă ţară”. Cred că suntem foarte bine aici unde suntem, ne place nouă să credem că am fi meritat o soartă mai bună. Atitudinea asta ne face să nu vrem să îmbunătăţim lucrurile şi să ne frământăm la gândul cum să facem să părăsim mai repede corabia. Ne-am obişnuit să nu ne respectăm între noi şi e tare greu să scapi de această meteahnă. Nici oamenii educaţi nu o mai sesisează. S-a creat o puternică atitudine de desconsiderare în care ne complacem.

Dacă deschizi televizorul sau radioul, dacă citeşti un ziar sau o revistă, realizezi că întreţinem, fără să ne dăm seama, această gravă lipsă de respect. Vezi doi măgari care se dau deştepţi şi debitează numai prostii şi vulgarităţi iar în spatele lor zece fufe cu buricul gol care dau din fund mute încercând să facă frumos la cameră. Nu avem decât reviste glossy care să le înveţe pe femei cum să facă să fie mai atrăgătoare, cum să se îmbrace mai sclipitor şi, prin urmare, ni se confecţionează o uniformă trendy cu care să agăţăm bărbaţii. Se forează la greu în a creea această discrepanţă jignitoare. Lucrurile au o istorie mai veche, ele pornesc încă din educaţia primită în familie. Băieţii sunt îndemnaţi să facă bani, fetele să fie frumoase.

Dacă termini o facultate, e tot ca să te măriţi mai bine. Nu contează ce ai învăţat şi cât de mult îţi foloseşte. Ai studii superioare, eşti o partidă bună.  Nici măcar nu mai contează dacă profesezi în continuare. Trebuie să te măriţi acum cât eşti tânără. Trebuie să faci copii, trebuie să accepţi situaţia proastă şi greşită din familie, pentru că nu e frumos să te revolţi, trebuie să ai aceleaşi păreri cu ceilalţi şi să încerci să fii ca ei, trebuie o mulţime de lucruri care până la urmă ajung să te schizoideze în aşa hal, din pricina faptului că ai o viaţă care seamănă atât de puţin cu ce ai vrea tu de fapt, încât sfârşeşti prin a o lua razna. Şi asta mă sperie foarte tare, faptul că văd în jurul meu din ce în ce mai mulţi oameni pe care îi lasă nervii.

După vârsta de 30 de ani oamenii sunt deprimaţi, irascibili, îşi pierd bucuria de a trăi, de a descoperi, de a greşi. Devin temători în a interacţiona şi a-şi împărtăşi visele, dorinţele, ideile şi asta tot din pricina lipsei de respect care se practică inconştient. Suntem naţionalişti, homofobi, misogini, antisemiţi, ultra religioşi, nu respectăm diferenţele dintre noi şi nu facem nici un efort în a-i înţelege pe ceilalţi. În ţările civilizate, astea sunt probleme cu care oamenii de acolo s-au luptat şi se luptă. Pe noi ne preocupă mai mult soarta gropilor de pe carosabil decât educaţia oamenilor. Dacă ne-am mobilat casa de la Ikea şi avem maşini străine, de ce nu trăim şi noi ca ăia din Occident, domne'? Păi nu trăim, pentru că nu în asta stă diferenţa.

Diferenţa se află înauntrul tău, în felul cum îţi mobilezi interiorul, iar mobila asta nu se vinde la Ikea, se vinde la librărie. Dar dacă taticu' a făcut nişte bani, îţi cumpără mai degrabă casă şi maşină în loc să te trimită la şcoală şi să devii un om mai bun şi mai deştept. Şi, în definitiv, la ce-ţi foloseşte să fii mai deştept sau mai bun când pe toate posturile de televiziune nu vezi decât cum prosperă proştii şi hoţii. Dacă vrei să o duci bine, asculţi manele şi se rezolvă, îţi spun ele exact cum trebuie să faci „să moară duşmanii de ciudă”. Dacă vrei să fii fericit, trebuie să înveţi să te distrezi. Cum? Îţi schimbi abonamentul de telefon sau culoarea părului şi gata! Vrei să-ţi treacă depresia? Te duci la shopping. Mai nou se practică shoppingul nu numai de ţoale, dar şi de cărţi la modă. Nu mai deschid subiectul religiei că atunci chiar că-mi pun toţi enoriaşii în cap şi vorba lui tata: „ce te-a mâncat în c... să spui că împăratul e gol?”