Artizanul scenei

de Maria Sârbu | 26 Iun 2008 • 00:00

INTERVIU ● Între teatrul de dramă, cel de copii şi operă
Victor Ioan Frunză creatorul dedat cu sufletul artei teatrale – montează spectacole multe, bune, provocatoare. E un director de scenă ambiţios şi tinde întotdeauna spre perfecţiunea pe care o atinge. Iubeşte actorul, îl apreciază şi îi dă şanse pentru a înregistra performanţe.

Jurnalul Naţional: Sînteţi un creator care descoperă şi formează trupe. În ultimele două stagiuni aţi lăsat o astfel de urmă şi în Teatrul Municipal din Baia Mare, montînd patru spectacole. Aţi descoperit şi aici actori buni şi aţi închegat o trupă. Ce vă leagă de acest oraş?

Victor Ioan Frunză: Anul trecut, cînd am lucrat prima dată aici, am descoperit un proiect foarte interesant – cel lansat de noua direcţiune a teatrului, de doamna Marilena Frenţiu, care mi-a dat impresia şi siguranţa că încearcă să facă dintr-un teatru aşezat în zona gri un teatru de performanţă. Asta e o provocare bună pentru un regizor. A durat foarte mult pînă am ales primul text – „Istoria comică a doctorului Faust“. M-am gîndit atunci că este important ca toată trupa să joace, să-şi vadă posibilităţile. Am încercat un spectacol care, pe lîngă propensiunea lui artistică, să aibă şi o încărcătură strategică pentru trupă, să poată dezvolta trupa. Apoi am dat o mînă de ajutor la spectacolul „Slugă la doi stăpîni“, unde n-am făcut eu în totalitate spectacolul, dar am contribuit cumva la finisarea lui, tocmai pentru faptul că era nevoie ca unul dintre actorii importanţi ai trupei, Sorin Miron, să joace un rol care să fie pe măsura lui. Pe de altă parte, publicul cetăţii avea nevoie de un text ca acesta. Ulterior, am gîndit binomul teatral, format din „Caligula“ de Albert Camus şi „Portugalia“ de Zoltán Egressy, spectacole prezentate în Festivalul „Atelier“. Pentru mine este foarte important ca teatrul să-şi păstreze esenţa comunitară aspect, din păcate, neglijat în mare parte din demersurile artistice. Trăim cu toţii într-o perioadă a egoismului regizoral, în care autorul spectacolului vine şi are pretenţia absurdă ca, asemeni unui guru, să-şi întindă mîinile şi să facă vraja. Or, acest lucru nu este întotdeauna valabil. Postura aceasta nu este specifică teatrului.

Pentru cine facem teatru

Teatrul este pînă la urmă al cetăţii şi trebuie să aibă o legătură pură, tandră şi nealterată cu comunităţile care au nevoie de teatru. Or, această ţintă este esenţială pentru creaţia mea. Pentru că dincolo de ceea ce spunem trebuie să înţelegem şi cui ne adresăm. Cred că omul de teatru trebuie să răspundă pînă la urmă la o întrebare simplă: Pentru cine facem teatru? Şi cele patru spectacole încearcă să răspundă la această întrebare simplă.

Vă pregătiţi minuţios proiectele, mergeţi şi în teatre în care mulţi regizori evită să lucreze. Vă interesează aceste probleme legate de loc şi de trupă, de disponibilităţile pe care le are teatrul. E un mare curaj.

Eu am făcut acest lucru şi la Timişoara, unde am lucrat vreo şase ani, şi la Brăila, la Oradea, la Galaţi. E foarte important să fii un dezvoltator. E foarte important ca teatrul să nu existe numai între oamenii de teatru, aşa cum se întîmplă de foarte multe ori la festivaluri sau în ritualurile bianuale ale mişcărilor noastre teatrale. Lumea noastră teatrală trăieşte între galele UNITER şi Festivalul Naţional de Teatru, ca între Paştele şi Crăciunul teatral. Astea sînt ritualurile teatrului românesc. Teatrul trebuie să trăiască şi dincolo de aceste ritualuri.

Să trăiască zilnic.

Să trăiască zilnic, ceea ce este foarte important. Aţi observat că teatrul românesc este evident construit după filozofia succesului şi nu una a durabilităţii. Toţi vor să creeze spectacole geniale şi nimeni nu se mai mulţumeşte cu spectacolele bune. Acestea sînt uneori chiar dispreţuite. Or, ca să ai capodopere este necesar să ai o medie bună. Şi este important ca teatrul românesc să aibă această medie bună, pe care deocamdată nu o are. Regizorii creează numai pentru premii sau aproape în exclusivitate pentru premii. Directorii de teatru sînt ahtiaţi după aceste premii şi după aceste confirmări ale culturii oficiale. S-a creat de fapt o cultură oficială care e uşor dispreţuitoare faţă de acei care nu acced în Olimpul acesta oficial. Acest lucru e grav şi nu e specific artei teatrale. Nicăieri în Europa nu se întîmplă un asemenea clivaj între cultura oficială desemnată de premii, selecţii ş.a.m.d. şi cultura de zi cu zi, să spunem. Dar asta nu înseamnă că cealaltă selecţie a publicului este minoră. Dimpotrivă, pot fi văzute de multe ori spectacole ultrapremiate sau apreciate şi care nu întrunesc deloc adeziunea publicului. Aşa se şi întîmplă că avem mulţi artişti care sînt mult mai buni decît reputaţia pe care o au. Şi asta se vede de multe ori în sala de spectacol. Este foarte important ca într-un anumit punct al creaţiei sale un regizor să se orienteze şi după nevoile cetăţii, dacă nu folosesc o expresie prea simplă. Cred că e important pentru un artist să ştie cui îi vorbeşte, prin ce mijloace vorbeşte.

Centrul de putere teatrală s-a mutat din Bucureşti

Care sînt nevoile „cetăţii Bucur“ în materie de teatru? De ce mulţi artizani ai teatrului nu mai lucrează în teatrele din Bucureşti, finanţate destul de bine?

Sînt finanţate foarte bine, ceea ce e un lucru bun. Este spre lauda lor şi a finanţatorilor. Dar este evident că centrul de putere teatrală s-a mutat din Bucureşti şi asta de cîţiva ani buni. Explicaţiile sînt de mai multe feluri. În primul rînd, posibilităţile de cîştiguri băneşti sînt destul de mari pentru actori. Au o piaţă de muncă foarte mare – televiziunea, telenovelele, care nu sînt un lucru de dispreţuit neaparăt , reclamele etc., astfel încît pentru mulţi teatrul a devenit un serviciu care îi încurcă de la muncă. Se întîmplă acest lucru: actorii nu mai au timp să se dedice meseriei lor din teatre. Şi directorii de teatru, avînd această siguranţă financiară, chiar a publicului, căci în Bucureşti lumea vine la teatru, devin de foarte multe ori mulţumitori, astfel încît nu se mai luptă cum se luptă un director de teatru sau un regizor în teritoriu – să aducă publicul, să-l păstreze în sala de spectacol etc. Lucrurile merg din acest punct de vedere mai uşor şi atunci şi performanţa artistică este mai scăzută. Din cauza asta regizorii mari nu mai lucrează în Bucureşti.

E chiar atît de dificil pentru creatori?

Un proiect teatral trebuie să se desfăşoare într-o foarte mare concentrare, de dedicaţie, or cu funcţionarii e foarte greu să faci teatru. E aproape imposibil. Cu oameni ce vorbesc la telefon în timp ce repetă, pentru că sînt chemaţi la castinguri, e foarte dificil. Din acest punct de vedere, directorul de teatru are un rol foarte important, în sensul în care poate instaura o disciplină extrem de necesară în teatru. Şi tot directorului îi revine rolul de a structura un repertoriu care să dea cel puţin senzaţia că este ascendent pozitiv. Altfel, totul e bine, sînt cîteva festivaluri, sînt tot soiul de evenimente, dar pînă la urmă fenomenul teatral ca atare nu este strălucitor în Bucureşti. Sînt unele teatre chiar situate în zona gri. Ele trăiesc mai departe fără probleme şi cred că această stare contribuie la absenţa proiectelor mari. E foarte important acum că Andrei Şerban a venit să monteze la Teatrul „Bulandra“. E un singur caz de proiect important care se derulează în ultimii ani în Capitală.

Pot fi schimbate lucrurile?

Sînt convins că în curînd situaţia se va schimba, pentru că piaţa de muncă teatrală va evolua şi în alte oraşe. Problema mare este însă că în Occident sau la vecinii noştri lucrurile acestea se rezolvă foarte simplu, conform unor regiulamente şi conform unor legi.

Actorul trebuie să vină la teatru - e lege!

Avem deja Legea privind instituţiile de spectacol.

Nu este neapărat să existe legea teatrelor. Un om care primeşte salariu trebuie să vină la serviciu e o lege. În străinătate lucrurile s-au soluţionat foarte simplu. Un actor are şi posibilitatea să cîştige, dar trebuie să fie prezent şi în teatrul său. Această mult trîmbiţată lege a teatrelor este ridicolă din toate punctele de vedere, chiar prin felul în care a fost modificată de mai multe ori sau modul absolut hazliu în care a fost dată publicităţii. E cunoscut faptul că marile democraţii au legi puţine şi nu specifice. Vecinii noştri sau sistemele teatrale din Europa au pus lucrurile la punct conform legilor nu neapărat teatrale. La noi, cu toate că au apărut cîteva variante de lege, lucrurile nu sînt măcar aplicate şi se ajunge la această situaţie, pe care o descriam înainte.
Sigur că cineva cîştigă şi cineva pierde întotdeauna, sigur că din acest punct de vedere într-un teatru din teritoriu se lucrează mult mai bine pentru că forţele se adună, artiştii îşi dau mîna, se concentrează. Se pierde ceva din alt punct de vedere, pentru că impactul la nivel naţional nu este acelaşi. Ca să deplasezi un spectacol de la Baia Mare la Bucureşti înseamnă o cheltuială foarte mare. Singura posibilitate e dacă eşti selecţionat în Festivalul Naţional de Teatru. Şi în acest caz ceva se cîştigă, ceva se pierde, dar pînă la urmă rămîne bucuria că într-un oraş atît de mic, cum este Baia Mare, se poate face teatru, lumea ne răspunde bine şi pînă la urmă asta contează.

Din acest motiv nu montaţi în Bucureşti?

Eu am lucrat o vreme în Bucureşti, la Naţional, la Teatrul Evreiesc, la Theatrum Mundi. La un moment dat nu am mai primit oferte în Bucureşti şi nici nu pot să stau să aştept. E clar că trebuie să-mi construiesc cumva opera. De multe ori ne-am dat seama împreună cu Adriana (scenografa Adriana Grand, cu care formează un cuplu – n.r.) că este mai uşor să obţii un contract în străinătate, decît în Bucureşti. Încercăm şi vom vedea dacă vom putea monta în continuare în Bucureşti, dar asta nu mai depinde de noi.

Dumneavoastră vă pregătiţi proiectele din timp. Aţi avea un proiect pentru Bucureşti în cazul în care vi s-ar face o ofertă?

Am un proiect care e foarte bun. Pentru că în 2009 este Anul Ionesco, am pregătit un proiect care să reunească într-un spectacol, ca la începuturile creaţiei ionesciene, piesele „Cîntăreaţa cheală“ – un text pe care eu nu l-am pus în scenă – şi „Lecţia“ – un text pe care l-am mai montat în limba maghiară. Aş face acest binom ionescian, care ar putea să funcţioneze foarte bine.

Aţi propus proiectul vreunui teatru?

L-am propus şi aştept un răspuns.

Binom teatral

A avut loc premiera cu piesa „Caligula“, un spectacol fascinant.

Mi-am propus să fac „Caligula“, căci răspunde unei direcţii, pe care eu am urmărit-o de mai multă vreme. S-ar putea numi „Mari eroi surprinşi într-un moment de tragică ratare“. Asta ar fi tema. În acest sens am montat „Hamlet“, „Lorenzaccio“, „Făt-Frumos din Lacrimă“, „Faust“. Lipsea „Caligula“ din această galerie.

Publicul din sală se priveşte în oglinzile de pe scenă, la începutul şi la sfîrşitul spectacolului.

Parcă ne privim pe noi. M-a preocupat acest lucru. Albert Camus are o notaţie la începutul textului, în care spune că decorul poate fi oricum, numai să nu aibă caracter roman. Semnalează că a făcut o metaforă, că Roma antică este pentru el o metaforă. Este vorba şi de umanitatea aflată în stadiul ei de început, în care fiecare e un răzvrătit. El vorbeşte despre această porţiune de biografie a umanităţii, care este repetabilă. Pentru mine a fost momentul în care am înţeles bine piesa. După părerea mea, un text îl poţi pune în scenă în momentul în care îl poţi condensa într-o frază. Atunci ştii să-l pui. Atunci cînd în „Lecţia“ lui Eugene Ionesco înţelegi că fiecare profesor îşi omoară elevul, atunci ştii s-o pui în scenă. În „Regele moare“, atunci cînd înţelegi că tronul este un pat de spital, ştii să pui acea piesă ş.a.m.d. În piesa lui Albert Camus „Caligula“, atunci cînd înţelegi că acest împărat tînăr face parte din tinereţea noastră, a fiecăruia dintre noi, din zorii existenţei noastre, din perioada noastră de răzvrătire, atunci sînt sigur că o poţi înţelege, cu aspectele colaterale, categoric.

„Portugalia“ e în altă extremă.

E cu totul altceva. E al doilea pilon al acestui discurs teatral pe care l-am formulat la Baia Mare. E o piesă cu profunde implicaţii cehoviene. Ne arată că dramele sînt posibile în toate zonele societăţii. Nu numai elitele au drame, ci şi mărunţii vieţii au drame. Acest lucru e spus foarte emoţionant în această piesă. Contrastul între cele două montări e foarte mare, dar semnalează pînă la urmă că un teatru trebuie să includă în repertoriu lui ambele tendinţe. Teatrele nu pot fi numai ale publicului sau numai ale creatorilor. Trebuie să existe o cale de mijloc. Prin acest binom teatral am încercat să arăt o astfel de direcţie.

Proiecte

Lucraţi mult, lucraţi bine, frumos, cu sufletul. Ce urmează?

Voi continua un proiect pe care îl am la Teatrul de Marionete din Arad. E un ciclu de spectacole de marionete, care se numeşte „Teatrul mic pentru cei mici“. Se desfăşoară pe o scenă de 80 pe 80 de centimetri. Sînt spectacole mici de marionete care au mers anul trecut la Festivalul de la Avignon şi vor merge şi în acest an. Acest ciclu va continua cu „Mica prinţesă“. Voi face şi o operă – „Flautul fermecat“. În septembrie o să merg într-un teatru foarte mic, Teatru maghiar de la Miercurea-Ciuc, unde voi lucra un spectacol, apoi la Bratislava, unde avem, împreună cu Adriana, un proiect cu piesa „Furtuna“.

Cu teatrul de păpuşi aţi şi început cariera de creator. Faceţi des spectacole pentru copii.

Pe vremea cînd mi-am început meseria erau repartiţiile. Şi pentru că nu mai erau locuri în teatre de dramă eu am fost repartizat la un teatru de copii, la Brăila. Acolo am lucrat destul de mult. Am avut şi norocul că în facultate am făcut şi o specializare în teatrul de păpuşi şi marionete. Mi-a şi plăcut şi de atunci am continuat. Montez aproape în fiecare an cîte un spectacol pentru copii. Cred că mă şi defineşte această zonă şi îmi place foarte mult.

Echipa

Lucraţi cu scenografa Adriana Grad de mulţi ani, de cînd v-aţi cunoscut la Oradea.

Din 1984. Înainte de Adriana, am lucrat tot cu scenografi mari. Din momentul în care am cunoscut-o pe Adriana am lucrat aproape numai cu ea. Dar asta nu înseamnă că Adriana lucrează numai cu mine.

A făcut scenografia şi la un film.

Exact. Am şi stimulat-o în sensul acesta, pentru că este un creator important, care trebuie să parcurgă mai multe experienţe.

În echipa dumneavoastră mai există şi alţi creatori.

E un şi compozitor, şi un dramaturg, şi un coregraf. Teatrul e o artă de echipă, dar atunci cînd echipa de spectacol este constantă şi poate evolua o vreme, lucrurile se aşază altfel, există o siguranţă.

Citește pe Antena3.ro