Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Regizorul Claudiu Goga, directorul Teatrului “Sică Alexandrescu” din Braşov, vorbeşte în interviul acordat Jurnalului Naţional despre instituţia pe care o conduce de 12 ani, despre Festivalul de Dramaturgie Contemporană aflat în desfăşurare (a XXV- a ediţie, 24-30 noiembrie), despre cum e să administrezi o instituţie de spectacole în zilele noastre, când cadrul legal nu te ajută, despre responsabilitate şi relaţia cu trupa.
■ Jurnalul Naţional: Festivalul de Dramaturgie Contemporană, devenit tradiţie, e aşteptat, e iubit aici, la Braşov. Cum a reacţionat publicul la pauza de un an, căci în 2013 nu s-a ţint, pentru că teatrul a fost în renovare?
■ Claudiu Goga: Îmi place să cred că oamenii au aşteptat acest festival. În acest an de pauză, când s-a reabilitat sala mare, am primit multe telefoane, lumea întrebând de festival. Iar când am pus în vânzare biletele pentru ediţia 2014 acestea s-au vândut repede, ceea ce înseamnă că oamenii nu au uitat de festival, că le-a fost dor. Sincopa asta, care a meritat totuşi, pentru că sala e mult mai bună acum, nu i-a îndepărtat de eveniment. Sper să se întâmple aşa şi cu spectacolele curente ale teatrului: oamenii să nu-şi fi pierdut bucuria de a veni la producţiile noastre. O să vedem!
Ca director, te gândeşti că un an de pauză e periculos, în sensul că publicul poate uita drumul la teatru sau plăcerea de a vedea un spectacol, însă semnele sunt bune, deocamdată. Festivalul organizat de Teatrul “Sică Alexandrescu” este iubit în Braşov, oamenii l-au declarat ca cel mai important eveniment cultural al oraşului, conform unui sondaj profesionist. E importat ca într-un oraş de provincie să existe un festival, pentru că în jurul lui se creează o emulaţie culturală importantă.
■ Festivalul are specificul său - dramaturgie contemporană. Este uşor de găsit în fiecare an spectacole noi pentru a fi aduse în festival?
■ Este, cumva, ca în agricultură – sunt ani mai buni şi ani mai răi. Ca selecţioner, depinzi foarte mult de repertoriile teatrelor din ţară: cum şi le organizează şi ce spectacole fac pe texte contemporane. Câteodată e mai uşor, câteodată e mai greu. După ce ai un număr de spectacole pe care ai dori să le inviţi, te loveşti uneori de lucruri tehnice: ori teatrul respectiv nu poate veni în perioada în care va avea loc festivalul, ori nu poate adapta spectacolul la scena noastră, care e foarte mare... Sunt situaţii şi situaţii, dar în principiu, în fiecare an, am reuşit să aducem spectacole importante. În ultimii ani, teatrele din România chiar s-au preocupat de dramaturgie contemporană; am avut de unde alege, ca să spun aşa. Cred că este important, pentru că, până la urmă, orice sistem teatral sănătos trebuie să fie bazat pe textul contemporan. Asta nu înseamnă că trebuie exclus textul clasic, dar cred că textul contemporan, prin definiţie, e la zi şi aduce mai aproape de om problemele contemporane. E firesc să fie aşa.
■ Asta vrea publicul sau de asta are nevoie publicul... La selecţia spectacolelor se ţine cont de ce vrea publicul sau de ce ar avea nevoie publicul?
■ În general, fac un amestec din aceste două şcoli de gândire, ca să zic aşa. Şi eu cred că publicul nu ştie ce vrea. Pe de altă parte, nici nu poţi să te opui la ceea ce publicul vrea, pentru că un director de teatru sau un selecţioner de festival ar trebui, cred, să îmbine lucrurile acestea. E adevărat, publicul nu ştie ce vrea, dar tu ştii şi ce el nu vrea. Şi atunci, dacă reuşeşti să îmbini aceste două lucruri, poţi să faci un festival în care să ai sălile pline, căci până la urmă interesul este ca sălile să fie pline, ca publicul să vină la festival. Dacă faci un festival doar pentru oamenii de teatru, nu are nici un sens, căci el e important pentru public. Pe de altă parte, un festival, de genul festivalului de la Braşov, nu are şi nu ar trebui să aibă criteriile pe care le are Festivalul Naţional de Teatru, bunăoară, unde ar trebui să fie spectacolele cele mai bune. La un festival dintr-un oraş ca Braşovul nu îşi propune nimeni să aducă neapărat cele mai bune producţii, contează foarte mult şi alte criterii. Eu cred că am reuşit în fiecare an să îmbin criteriile estetice cu cele comericiale. Oricât de esteţi sau de filosofi ne-am crede, până la urmă publicul obişnuit, când citeşte un afiş de teatru, se uită după vedete sau după notorietatea actorilor. Întotdeauna spectacolele în care joacă actori cu notorietate se vând cel mai bine. Foarte puţină lume se mai uită şi la numele regizorului sau la cel al autorului textului respectiv, iar aici, dacă vorbim de autori de text contemporan, numele lor chiar nu spune mare lucru publicului şi atunci vedeta contează cel mai tare.
La ediţia din acest an, majoritatea spectacolelor sunt din Bucureşti. Aşa a fost să fie. E adevărat că actorii din Bucureşti au mai multă notorietate, dar în Bucureşti, fiind mai multe teatre, se şi montează mai multă dramaturgie contemporană. Sunt şi trei teatre din provincie în festival – Braşovul, evident, pentru că e gazda acestui festival, Teatrul Naţional din Iaşi şi Teatrul Naţional din Cluj, care au venit la Braşov întotdeauna cu spectacole care umplut sălile, cu spectacole foarte bune. Cred că e un raport corect, ca din zece spectacole, câte sunt în festival în acest an, patru să fie din provincie şi şase din Bucureşti.
■ Cum se poate organiza un festival cu doar câţiva oameni?
■ Câţiva oameni înseamnă patru oameni, care facem acest festival de mulţi ani. E greu. Pe de altă parte, nu aş vrea să mă plâng, dar nici să mă laud. E o chestie asumată. Merită să-l facem, căci braşovenii şi-l doresc. Şi chiar dacă eforturile sunt mari nici nu ne lăudăm, nici nu vreau să ne victimizăm. Dacă nu am dori să-l mai facem, atunci nu l-am mai face.
■ Teatrul e renovat, în interior pare un alt spaţiu. Ce schimbări s-au făcut? Cât au durat renovările, în general?
■ Reparaţiile au început cu vreo cinci ani în urmă. Bucuria mea a fost că am găsit înţelegere la Primărie, pentru că noi aparţinem de Primărie, care s-a ocupat, după cum e şi firesc, de reabilitarea clădirii. Dar am etapizat lucrările. Am început cu acoperişul clădirii, cu instalaţia de încălzire, cu exteriorul şi apoi, încet, încet, cu sala mică. Ultima etapă a acestui proiect a fost sala mare, unde erau şi cele mai complicate lucruri de făcut, care împiedicau activitatea artistică a teatrului. Dar s-au făcut inteligent toate aceste etape. Doar un an am blocat activitatea sălii mari, în timp ce la sala mică se montau piese iar noi am jucat în continuare. A contat organizarea şi dacă a fost bună o sincopă de un an, în care nu am putut face festivalul şi nu am putut realiza premiere la sala mare, a meritat. Acum sala e mai confortabilă, acustica e mult îmbunătăţită, se stă mult mai bine în scaune, s-au reparat şi instalaţiile de scenă. A meritat! Practic, să ai o sală nouă, mult mai bună decât cea veche, cu tot ce ţine de instalaţiile la scenă - mult mai bune, într-un singur an, e o performanţă. Sala a pierdut din locuri: din 700 au rămas 580, dar locurile care s-au pierdut erau cu o vizibilitate proastă. Nu s-a pierdut nimic important, de fapt s-a câştigat. Sigur, întotdeauna mai e ceva de făcut. Sper ca în următorii ani să se mai îmbunătăţească unele lucruri. Teatrul e o întreprindere mult mai complexă, decât pare la prima vedere. Sunt foarte multe alte lucruri ascunse şi merită să fie îmbunătăţite. Nu e uşor, dar, dacă ar fi să compar cu ceea ce ştiu că s-a întâmplat în ţară în ultimii ani, la Braşov lucrurile au mers mult mai repede.
■ Sunteţi braşovean. În acest teatru aţi montat, în 1998, primul spectacol, pe când eraţi încă student la UNATC: “Conu Leonida faţă cu reacţiunea”, pentru care aţi primit Premiul UNITER pentru Debut. Au urmat alte spectacole, apoi aţi devenit director de teatru. Desigur, lucraţi mult şi în alte teatre, dar cum e să fii în oraşul tău director de teatru?
■ Nu ştiu cum e. Pe vremea când eram student la Facultatea de Teatru, nu ştiu de ce ziceam că m-aş duce în orice teatru în afară de teatrul din Braşov. Aşa a fost viaţa - să ajung în Teatrul din Braşov. După acel prim spectacol – “Conu Leonida faţă cu reacţiunea”, directorul de atunci Mircea Cornişteanu m-a angajat. Apoi am făcut un al doilea spectacol, care a fost de asemenea premiat de UNITER – Virginia Itta Marcu a primit Premiul pentru cea mai buna actriţă (“Şantaj” de Ludmila Razumovskaia – n.r.), iar după doi ani am devenit directorul Teatrului. Şi, dintr-o întâmplare, care nu ştiu dacă e fericită sau nu, am rămas director. Când eşti doar regizor, când te duci să montezi şi în altă parte, ai mai multă libertate decât atunci când eşti şi director. Funcţia îţi îngrădeşte libertatea, ai alte atribuţii, responsabilităţi. A meritat, deşi sacrificiile au fost destul de mari din multe puncte de vedere, pentru că e foarte greu să conduci un teatru în condiţiile de acum: legile sunt proaste, sunt anacronice, nu sunt adaptate absolut deloc la ideea de a face performanţă în acest moment în teatru. Actorii sunt, cum bine ştim, prost plătiţi, e dificil, dar dacă ai realizări merită.
În plus, întâmplarea a făcut ca eu să fiu foarte legat de actori. Acesta e un teatru în care actorii chiar sunt o echipă. Nu-i un teatru cu găşti, cu bisericuţe - aşa l-am moştenit şi am încercat să menţin acest lucru. Din acest punct de vedere, e mai uşor de condus un teatru. Iniţial, ca să mă întorc la începutul poveştii, eu nu mi-am dorit să fiu director şi la primul concurs organizat acum 12 ani, când se căuta un director, nici nu m-am prezentat. Eram tânăr, credeam că nu e momentul să ajung director. Am ajuns director după al doilea concurs, datorită sau din cauza, mă rog, timpul o va dovedi, şantajului emoţional pe care mi l-au făcut actorii. Ei şi-au dorit să le devin director. A fost o mare încredere a lor, erau şi actori tineri, dar şi actori cu mare experienţă precum Mircea Andreescu, Costache Babii, Virginia Itta Marcu. Toţi m-au susţinut şi m-au jantajat sentimental, deşi făcusem aici doar două spectacole. A fost suficient, au avut încredere şi sper să nu-i fi dezamăgit. Aşa am devenit atunci cel mai tânăr director de teatru din România.
■ Dacă v-ar “şantaja” astfel şi actori din alte teatre, pe unde aţi montaţ, aţi accepta să le fiţi director?
■ Aş pleca de la Braşov numai dacă aş simţi că ceva nu merge. Am avut de-a lungul acestor 12 ani de când sunt director la Braşov trei propuneri de a merge în alte teatre – două din Bucureşti şi un teatru naţional din provincie. Nu m-am dus. Unele teatre aveau foarte mari probleme, iar cu sistemul nostru de legi e foarte greu să le rezolvi, să aduci un asemenea teatru la un anumit nivel de performanţă. Nu sunt un om care îşi doreşte să fie director cu orice preţ sau să rămână director cu orice preţ. Tot ce am făcut bun în acest teatru s-a bazat pe faptul că nu am ţinut morţiş să rămân director. Mi-am permis libertatea să spun un nu atunci când mi s-a părut că cineva, de oriunde ar fi, are alte interese decât cele artistice ale teatrului. E un mare atu ca un director să nu se cramponeze de un scaun, ci să poată să se lupte cu orice “inamic” al teatrului. Atunci când îţi doreşti doar scaunul, cred că eşti obligat să-l aperi făcând compromisuri. Din acest punct de vedere, eu nu am făcut până acum compromisuri şi nici nu o să fac; sunt dispus să plec oricând.
■ A apărut acum monografia Teatrului “Sică Alexandrescu” înfiinţat în 1946. E istoria acestei instituţii. Cât de importantă poate fi astăzi monografia teatrului?
■ Este foarte importantă. Cred că memoria teatrului trebuie să rămână undeva, pentru că oamenii văd spectacole, îşi amintesc de ele, dar generaţiile se duc şi undeva în timp ar trebui să rămână bine documentată, bine structurată viaţa unui teatru. E păcat să se piardă, mai ales că s-au împlinit 68 de ani. Mi-am făcut la un moment dat un obiectiv de a scoate această monografie. Puţine teatre au aşa ceva. Am găsit şi un om, care cu tenacitate şi devotament a scris-o – domnul Constantin Paraschivescu. A lucrat trei ani la această monografie, pentru că e foarte dificil să cauţi prin arhivele teatrului, arhivele personale ale actorilor – unii nici nu mai sunt în teatru, alţii nici nu mai sunt în viaţă. A fost o muncă titanică şi cred că puţini oameni sunt dispuşi să facă acest lucru. A scris o carte de 900 de pagini din care doamna Florica Ichim, care a coordonat volumul, a tăiat peste 200 de pagini. Au rămas 668 de pagini - cu fiecare stagiune a acestui teatru, de când s-a înfiinţat şi până în 2012. Oricine o ia în mână - o răsfoieşte, o citeşte - poate găsi informaţii despre fiecare actor care a trecut prin Teatrul din Braşov, despre fiecare spectacol – cât de bun sau cât de rău a fost, despre fiecare ediţie de festival. E un lucru extraordinar. A fost un obiectiv al meu şi sunt foarte bucuros că există această carte. Atunci când cineva va face o contabilitate a manageriatului meu, cred că asta va fi ceva ce va conta. Eu am avut această iniţiativă, m-am luptat mult pentru ea. E un lucru care va rămâne.
■ Şi e pe hârtie
■ E pe hârtie, o să fie şi pe online, dar eu fac parte din generaţia care încă iubeşte cartea ca obiect. A fost o miză mare să fie pe hârtie. Şi mă bucur că s-a întâmplat!
Citește pe Antena3.ro
