Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Între 18 și 24 noiembrie, vom putea admira, pe prima scenă lirică a capitalei României, Callas – Oana Pellea de Terrence McNally, Nunta lui Figaro de Wolfgang Amadeus Mozart, Baiadera de Ludwig Minkus, Faust de Charles Gounod, Turandot, Manon Lescaut și Gianni Schicchi de Giacomo Puccini.
Callas – Oana Pellea (de Terrence McNally) – luni și marți, 18-19 noiembrie, ora 18:30
Callas – Oana Pellea de Terrence McNally, o producție originală, la intersecția dintre teatru și operă, ce explorează multiplele fațete ale personalității sopranei Maria Callas. Piesa lui Terrence McNally urmărește un masterclass susținut de divă la Juilliard School of Music din New York, în ultimii ani din viață. Formatul cursului devine pretextul unei descoperiri surprinzătoare. În timp ce le oferă indicații tehnice tinerilor aspiranți la o carieră în belcanto, Maria Callas se destăinuie și se autoanalizează. O face cu sinceritate dureroasă, explorând relația ambiguă cu celebritatea, cu așteptările nesfârșite ale publicului, cu compromisurile pe care le-a făcut de-a lungul carierei sale fulminante. Interpretarea Oanei Pellea – de o remarcabilă complexitate dramatică și psihologică – surprinde toate nuanțele personalității Mariei Callas: riguroasă și exigentă în exprimarea artistică, dar și romantică, vulnerabilă și profund umană. Actrița româncă reușește performanța de a o interpreta pe diva elenă fără a o imita, de a-i readuce pe scenă aura legendară printr-o creație originală.
Nunta lui Figaro (de Wolfgang Amadeus Mozart) – miercuri, 20 noiembrie, ora 18:30
Opera bufă Nunta lui Figaro a fost inspirată de comedia omonimă (La Folle Journée, ou le Mariage de Figaro) a lui Pierre-Augustin Caron de Beaumarchais (1778), muzica fiind compusă de Wolfgang Amadeus Mozart, iar libretul semnat de Lorenzo da Ponte. Nunta lui Figaro este prima operă la care au colaborat Mozart și libretistul Lorenzo da Ponte. Cei doi au mai realizat împreună operele Don Giovanni și Così fan tutte. Mozart a fost cel care i-a adus lui da Ponte o copie a piesei lui Beaumarchais, iar acesta a transpus-o într-un libret în numai 6 săptămâni, traducând textul în italiană, punându-l în versuri și excluzând toate trimiterile politice. Libretul a primit în final aprobarea împăratului Iosif al II-lea, iar premiera a avut loc pe 1 mai 1786, la Burghtheater din Viena (Teatrul Curții Imperiale). În pofida succesului, s-au jucat doar 9 reprezentații. Acestea aveau o durată de 4 ore, iar publicul entuziasmat solicita deseori bis-uri care dublau acest timp. Se pare că, împăratul a emis o hotărâre în legătură cu numărul de bis-uri ce puteau fi acordate în cadrul unei reprezentații cu Nunta lui Figaro. În 1789, spectacolul a fost reluat, Mozart și da Ponte au adus mici modificări muzicale, adaptând partitura pentru interpretarea rolului Susanna. Una dintre marile iubiri ale lui Mozart – Nancy Storace – se spune că a fost interpreta de la premieră a rolului Susanna din Nunta lui Figaro.
Citește pe Antena3.ro
Turandot (de Giacomo Puccini) – joi, 21 noiembrie, ora 18:30
Având un libret semnat de Giuseppe Adami și Renato Simoni, o muzică compusă de Giacomo Puccini (finalizată postum de Franco Alfano), opera Turandot (1926) a fost inspirată de tragicomedia Turandot, Prinzessin von China (1802) a marelui poet și dramaturg german Friedrich von Schiller, la rândul ei bazată pe o piesă de teatru (comedia dell’arte) omonimă a contelui și dramaturgului venețian Carlo Gozzi (1762), aceasta având ca sursă ultimă de inspirație un basm persan de secol XII ajuns în colecția 1001 de zile (Les Mille et un jours) (1710–1712) a orientalistului francez François Pétis de la Croix. Premiera mondială a operei Turandot a avut loc, în 1926, la Scala din Milano, sub bagheta renumitului dirijor italian Arturo Toscanini. Giacomo Puccini și-a dorit să redea în Turandot tot ce au suferit, tot ce au iubit, tot ce au visat și au urât oamenii vremii lui. Tema exotică și erotică din Turandot nu constituie pentru Puccini decât pretextul de a-și exprima gândurile pe un plan oarecum mai filosofic și mai general, dar cu vechea dependență de faptele și sentimentele vieții adevărate. Astfel, Puccini plasează acțiunea operei într-un Peking legendar, în care fiecare pretendent la mâna frumoasei prințese Turandot trebuie să deslușească trei enigme sau să moară. Prințul Calaf, uimit de frumusețea prințesei Turandot, acceptă să se supună, la rândul său, încercării celor trei ghicitori. Deși Calaf găsește răspunsurile la toate cele trei întrebări puse de cruda Turandot, aceasta îl roagă pe tatăl ei, împăratul Chinei, să o elibereze de această căsătorie pe care nu o dorește. Calaf propune o nouă provocare: el acceptă să moară dacă ea îi poate afla numele până în zori. Pentru a descoperi numele străinului misterios, Turandot recurge la toate metodele. În cele din urmă, Calaf îi oferă propria viața prințesei Turandot, dezvăluindu-i în același timp numele. Opera se termină cu Turandot declarând că în sfârșit știe numele străinului: „Numele lui este iubire!”
Baiadera (de Ludwig Minkus) – vineri, 22 noiembrie, ora 18:30
Povestea din exoticul spectacol de balet Baiadera – creat, în 1877, de coregraful Marius Petipa, pe muzica lui Ludwig Minkus și pe libretul lui Serghei Kudekov – dezvoltă o temă romantică, pe fundalul Indiei antice: tragica poveste de dragoste dintre frumoasa baiaderă Nikia și gloriosul nobil Solor. Dacă pentru alcătuirea libretului, Kudekov a pornit de la poemul epic Shakuntala (scris de dramaturgul și poetul hindus Kālidāsa), tabloul Regatului umbrelor pare să fi fost inspirat de ilustrațiile realizate Paradisului din Divina Comedie de Dante Alighieri de către graficianul francez Gustave Doré. Exotismul, ființele supranaturale precum silfidele, umbrele, nemfele, se bucurau de mare popularitate, satisfăcând gustul epocii pentru feminitate idealizată, fantastică, eterică. Despre această montare, coregraful Mihai Babușka – cel care a semnat adaptarea scenică a acestui balet pentru Opera Națională București – a declarat: „Baiadera este unul dintre cele mai frumoase și dificile balete clasice și merită din plin să figureze în repertoriul companiilor din zilele noastre, desigur cu mici ajustări. Am încercat să scutur libretul de artificii și de lungimile inutile, respectând în mare parte coregrafia originală a lui Petipa. Am restrâns baletul la două acte, preocupându-mă mai ales de dinamizarea pantomimei, altfel desuetă, fără să afectez coerența poveștii. Finalul a cunoscut rezolvări diferite, de-a lungul timpului, de la un coregraf la altul. Cel pentru care am optat eu este dat de eșarfa ce străbate baletul, ca un laitmotiv, de la prima apariție a Nikiei, făcând legătura cu lumea de dincolo, cea în care îl va atrage și reîntâlni pe iubitul ei Solor. Am conferit mai mult contur acestui rol masculin, neglijat în alte versiuni. Am schimbat câteva centre de greutate, făcând din Rajah personajul negativ principal și epurând excesele de răzbunare ale celorlalte personaje. Am renunțat la clasicele tutuuri din dorința ca întregul spectacol să aibă un marcant iz indian”.
Gianni Schicchi (de Giacomo Puccini) – sâmbătă și duminică, 23-24 noiembrie, ora 12:00 și 14:00
Gianni Schicchi de Giacomo Puccini – o operă comică având libretul semnat de Giovacchino Forzano – este cea de-a treia și ultima parte a Tripticului puccinian, din care mai fac parte Il Tabarro (Mantaua) și Suor Angelica (Sora Angelica). Premiera operei – care conține una dintre cele mai cunoscute arii de operă din întregul repertoriu universal (O mio babbino caro) – a avut loc la Metropolitan Opera din New-York, la data de 14 decembrie 1918. Opera a fost inspirată de un incident, deloc măgulitor, menționat de Dante Alighieri în Divina Comedie (Cântul al XXX-lea din Infernul) în centrul căruia se găsește Gianni Schicchi, un adevărat florentin ajuns – împreună cu alți falsificatori și înșelători – în al optulea cerc concentric al iadului, pentru că s-a deghizat în Buoso Donati, un aristocrat florentin decedat, pentru a obține pentru el însuși averea acestuia. O parte din marea casă a familiei Donati, atât de râvnită în opera pucciniană, se află și astăzi în Florența, pe Via del Corso, foarte aproape de casa în care s-a născut Dante, în 1265. De aceea, acțiunea operei pucciniene inspirată atât din Divina Comedie cât și din viața personală a lui Dante Alighieri (care a fost căsătorit cu Gemma Donati) se desfășoară la Florența, în anul 1299, în casa bogătașului Buoso Donati. Puccini și libretistul Forzano au văzut potențialul uriaș de satiră socială în această străveche poveste. Acțiunea din Gianni Schicchi de Puccini are loc în dormitorul lui Buoso Donati, imediat după moartea acestuia, în timp ce rudele sale lacome se prefac îndurerate. Starea de spirit se preschimbă în furie atunci când rudele descoperă că au fost integral dezmoștenite. În ultimă instanță, acestea apelează la inteligența malefică a lui Gianni Schicchi pentru a contraface testamentul muribundului. În cele din urmă, Gianni Schicchi își lasă sieși drept moștenire cea mai mare parte a averii, în timp ce rudele bogătașului muribund sunt forțate să rămână în tăcere și să accepte resemnate această neplăcută stare de fapt.
Faust (de Charles Gounod) – sâmbătă, 23 noiembrie, ora 18:00
Compusă de Charles Gounod, pe un libret de Jules Barbier și Michel Carré, opera Faust a fost inspirată de drama omonimă semnată de Johann Wolfgang von Goethe, în care este exploatată legenda germană a omului care își vinde sufletul Diavolului în schimbul cunoașterii și puterii. Faust – care a avut premiera la 19 martie 1859, la Teatrul Liric din Paris – a reprezentat primul mare succes pentru Charles Gounod și a stabilit reputația internațională a compozitorului francez. Spre deosebire de Goethe, opera lui Gounod nu încearcă să se potrivească cu amploarea tematică sau cu sofisticarea filozofică a capodoperei germane de origine, concentrându-se în schimb pe întâlnirea romantică a lui Faust cu Margareta (Gretchen în drama lui Goethe) și pe rezultatele tragice ale legăturii lor emoționale. Într-adevăr, Faust de Gounod – spre deosebire de Goethe – se concentrează mai mult pe personajul feminin principal (Margareta), precum și asupra modului în care aceasta îl învinge în cele din urmă atât pe Faust, cât și pe Diavol pentru a se salva. Margareta, iar nu Faust, este cea care, în scena finală a operei, este salvată de îngeri. Cele mai faimoase secvențe muzicale din Faust de Gounod sunt cele două arii ale Margaretei (Il était un roi de Thulé și Ah! je ris de me voir si belle en ce miroir), aria lui Faust (Salut! demeure chaste et pure), aria lui Mefisto (Le veau d’or est toujours debout), aria lui Valentin (Avant de quitter ces lieux) și faimosul Cor al soldaților. Luate împreună, ele demonstrează stăpânirea lui Gounod asupra mai multor stări de spirit exprimabile muzical – de la ludic la liric, de la satiric la sardonic –, arătând umanității că a înțeles cum să dezvolte moștenirea goethiană.
Manon Lescaut (de Giacomo Puccini) – duminică, 24 noiembrie, ora 18:30
Inspirată de romanul Histoire du Chevalier des Grieux, et de Manon Lescaut, publicat în 1731 de Antoine-Francois Prévost d’Exiles (cunoscut publicului ca Abatele Prévost), opera Manon Lescaut de Giacomo Puccini a fost compusă între 1889-1892 și reprezintă o spectaculoasă punere în scenă chiar a vieții intime a compozitorului. Premiera mondială a operei a avut loc la Teatro Regio din Torino, pe 1 februarie 1893, și a fost un succes răsunător. Libretul este semnat de Luigi Illica, Mario Praga și Domenico Oliva. Manon Lescaut înfățișează destinul unei femei sfâșiate între căutarea iubirii pure și setea de bogăție. Îndrăgostită de cavalerul des Grieux, Manon fuge cu acesta la Paris, însă renunță la adevărata dragoste pentru promisiunile unui viitor lipsit de griji alături de un bărbat bogat. Însă, într-un târziu, își dă seama că dragostea adevărată este neprețuită, iar încercarea de a se întoarce la cavalerul des Grieux o împinge spre un final tragic. Povestea se încheie dramatic, cu cei doi iubiți condamnați la exil, Manon murind în brațele cavalerului des Grieux, în pustietățile Americii. Deși mulți l-au avertizat împotriva subiectului, având în vedere succesul operei Manon de Jules Massenet (care avusese premiera cu puțin timp înainte, în 1884), Puccini a reușit să creeze o versiune proprie, unică și originală, bazată pe același roman de Antoine François Prévost. Imaginația creatoare a lui Puccini a fost captivată și stimulată de povestea de dragoste dintre Manon Lescaut și cavalerul des Grieux, în care protagoniștii sfidează normele sociale și legea morală acceptată pentru a fi împreună, întrucât o poveste similară de pasiune avusese loc chiar în viața compozitorului: aventura acestuia cu Elvira Bonturi (căsătorită inițial cu Narciso Gemignani, un negustor bogat și chipeș din Lucca, Toscana), care avea să-i devină, de abia la 1904, soție lui Giacomo Puccini, după moartea primului soț (cu care a avut doi copii). Asemenea personajelor din opera sa (Manon Lescaut și cavalerul des Grieux se exilează în America), Giacomo Puccini și Elvira Bonturi sunt nevoiți să părăsească orașul natal (Lucca, Toscana) și să se refugieze în Monza, Lombardia.
