Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Cu origine „sănătoasă”, născut într-o familie de muncitori de la periferie (a fost al patrulea copil) și format în mediile scriitoricești ale „obsedantului deceniu” (Școala de literatură ș.cl.), Teodor Mazilu a debutat editorial cu un volumaș de schițe satirice conformiste, „Insectar de buzunar” (1956), urmat tot de volume de proză: nuvelele din „Galeria palavragiilor”, romanele „Bariera” (1959, imagine notabilă a periferiei bucureștene, de reconsiderat) și „Aceste zile și aceste nopți”. „Va recidiva în anii următori, ca prozator și romancier satiric prolific în «O plimbare cu barca», «Vara pe verandă», «Iubiri contemporane», «Elegie la pomana porcului», «Înmormântare pe teren accidentat», «Doamna Voltaire», «Pelerinaj la ruinele unei vechi pasiuni», culegerea umoristică «Pâinea la loc fix», romane ca dezabuzat-sentimentalul «O singură noapte eternă» și autobiograficul «Într-o casă străină» (neterminat) ș.a.”, șarja criticul și istoricul literar Paul Cernat în deschiderea unei minibiografii închinate scriitorului cu origini „sănătoase”.
„Proștii sub clar de lună”
Facem loc, în continuare, prelegerii profesorului Paul Cernat: „Inegale, romanele au, în general, substrat biografic. Schițele și nuvelele au însă o identitate inconfundabilă; ele aparțin unui caracterolog malițios și lucid, fără iluzii asupra racilelor naturii umane. Adevărata consacrare Teodor Mazilu o va cunoaște ca dramaturg, unul dintre cei mai originali - și mai personali - moraliști postcaragialieni din perioada comunistă (un Băieșu în stil Cosașu, cu ecouri cehoviene și ionesciene)”. Interesant, nu? Dar să aprofundăm: „Multe dintre piesele acestui maestru al replicilor, cu titluri memorabile și personaje-simulacru recrutate din fauna pestriță a urbanizării și industrializării comuniste, au făcut carieră: «Proștii sub clar de lună», «Acești nebuni fățarnici», «Mobilă și durere», «Somnoroasa aventură», «Buricul pământului», «Frumos e în septembrie la Veneția» sau «Amorul unui subaltern» (mai puțin, poate, comediile antiromantice «Inundația», «O sărbătoare princiară», «Don Juan moare ca toți ceilalți») sunt must-uri sclipitoare de vervă și de spirit, dublând ironic observațiile cinic-deziluzionate cu un fals retorism sentimental”, mai apreciază Paul Cernat. Nu în ultimul rând: „Prostia ipocrită și camuflajele ei înalte constituie calul predilect de bătaie. Unele replici au intrat în folclor («Nu admit! Protestez!», «Eu am ridicat problema, eu o bagatelizez», «Oamenii care se urăsc nu se plictisesc», «Gogule, n-am nevoie de mobilă. Am nevoie de căldură sufletească», «Să te ferească Dumnezeu de demnitatea prostului»)”.
Boem și risipitor incurabil
De aici înainte, spre marele final: „Există, fără doar și poate, un stil Mazilu, ceea ce nu se poate spune despre mulți comediografi autohtoni. A fost, alături de Camil Petrescu, Radu Cosașu, Fănuș Neagu, Eugen Barbu, Adrian Păunescu ș.a., unul dintre scriitorii noștri pasionați de fotbal, despre care a scris cu vervă (vezi «Fotbalul n-a fost creat de diavol»). Un experiment particular îl constituie versurile din «Cântece de alchimist» (1972), episod poetic izolat, ca și cel eseistic din «Ipocrizia disperării» (același an), cu inserții moralist-ironice savuroase «despre» toate cele. A scris și însemnări de călătorie («Este corida o luptă cu moartea?», 1973)”. Concluzia lui Paul Cernat: „Boem și risipitor incurabil, inclusiv în materie de aventuri erotice, nonconformist generator de legende, Teodor Mazilu s-a cheltuit existențial repede (moare la doar 50 de ani), dar a scris cât alții în două vieți. O ediție cuprinzătoare a operei sale ar fi binevenită”.
„Teatrul a fost o iubire târzie”
Teodor Mazilu vorbea cu dezinvoltură despre cea mai mare aventură a vieții sale, teatrul: „Când am scris «Proştii sub clar de lună», aveam 32 de ani. Scrisesem câteva volume de proză satirică, două romane, desfăşurasem o oarecare activitate publicistică şi mărturisesc că nu mă gândeam până atunci să mă ocup de teatru. N-am fost crescut în miracolul teatrului şi aveam o suspiciune faţă de teatru, ca spectacol. În viaţa de toate zilele iubeam spectacolul. Nu-mi plăcea teatrul, nu mă atrăgea această uzină de iluzii”.
Dovada de candoare
Uluitor, nu? Continuarea: „Cunoșteam operele fundamentale ale dramaturgiei, dar niciodată nu credeam că spectacolul poate să adauge ceva asemănător acestor texte. Înainte de a scrie «Proştii sub clar de lună», nu văzusem decât câteva spectacole, iar legăturile mele cu teatrul erau sporadice. Teatrul a fost o iubire târzie, doar atunci când am înţeles că teatrul este una dintre acele extraordinare invenţii ale omului, dovada lui de candoare, de responsabilitate”.
Despre nenea Iancu, cu dragoste
Considerat urmașul marelui I.L. Caragiale, excentricul Teodor Mazilu nu s-a sfiit să comenteze: „Unii mă consideră continuator, sau poate, e mult spus, un discipol al lui Caragiale. Nu sunt discipolul nimănui, nici măcar al meu însumi. Am tot respectul, toată modestia şi cuviinţa faţă de Caragiale, dar a spune că eu descind din el e mai rău decât o nedreptate, e un lucru inexact”. Imediat, explicația: „Caragiale observă puterea oamenilor de a se autoamăgi, de a refuza întâlnirea cu realitatea. Revenind la piesele mele, se poate spune că personajele care le popularizează au numai păcate fundamentale. Ele sunt mai mult decât ticăloase; ele au nostalgia ticăloşiei, regretă că nu sunt suficient de josnice, suferă că nu sunt suficient de ticăloase, aşa cum ar dori ele să fie”.
Ce Shakespeare, ce Cehov, ce Caragiale?
Secretele unui dramaturg de succes? Teodor Mazilu le-a dezvăluit cândva senin: „Dramaturgul este sfătuit să cunoască lumea teatrului, să cunoască actorii, să scrie un rol pentru X, Y sau Z, să înghită miros de scândură, praf de scenă şi clei. I se aminteşte ce a spus Cehov, că un pistol care apare în actul I trebuie neapărat folosit în actul III. I se dau exemple celebre despre legătura cu teatrul a lui Caragiale, despre ilustrul Shakespeare, care a fost şi actor. Se tipăresc cărţi despre cum se scrie un dialog suculent, intrigi de toate felurile şi chiar indicaţii referitoare la abisul personajelor”. Și-acum, lămurirea: „Dar, dintre cei care au urmat cu stricteţe asemenea canoane n-a ieşit nimeni până acum dramaturg de valoare. O operă adevărată nu rezultă din respectarea canoanelor. Autorul demonstrează abilitate, croşetează intrigi, vedem o construcţie perfectă, în care bântuie un vânt sinistru, deșarta și inutila lui dibăcie”.
„Scriitorul adevărat observă și se mărturiseşte”
„Literatura are un singur scop: descoperirea adevărului; și având ea un scop mare, riguros, renunţă de bunăvoie la invenţie, la fantezie” - opina, isteț, Teodor Mazilu. Nu există scriitori mari cu fantezie! - mai decreta rebelul prozator. Fantezia are în artă doar rolul unei metafore - o posibilitate de a exprima pregnant un adevăr. Fantezie are artistul mediocru. Scriitorul adevărat observă și se mărturiseşte. Balzac n-a inventat, Balzac a avut curajul să-şi mărturisească gingăşia şi grosolănia, frica şi măreţia, lăcomia şi avânturile. Shakespeare, Tolstoi exprimă adevăruri despre lume. Obiectul literaturii este cunoaşterea”.
Frica de prostie, frica de moarte
„Nu cred că prostia poate fi investigată prin testele psihologilor - semnala dramaturgul Teodor Mazilu. Prostul e un om care, deși și-a pierdut orice contact cu realitatea, orice putere de percepţie, continuă să supravieţuiască. Mărturisesc că frica de prostie e ca frica de moarte. Prostia e violentă, poate mima orice, chiar inteligenţa, prostia se poate indigna faţă de inteligenţă. Prostia «progresează» într-un ritm alarmant. Prostului, orice problemă şi-ar pune şi oricum s-ar comporta, îi lipseşte însă viaţa. Ca să dea impresia că trăieşte împrumută ticurile inteligenţei”.
42 de ani s-au împlinit pe 18 octombrie 2022 de la moartea scriitorului Teodor Mazilu.
„Adevărata consacrare Teodor Mazilu o va cunoaște ca dramaturg, unul dintre cei mai originali - și mai personali - moraliști postcaragialieni din perioada comunistă (un Băieșu în stil Cosașu, cu ecouri cehoviene și ionesciene)”, Paul Cernat, critic literar
„Să te ferească Dumnezeu de demnitatea prostului”, Teodor Mazilu
„Teatrul meu are stil. N-am ce face, trebuie să mă resemnez… originalitatea e un viciu de care te vindeci greu”, Teodor Mazilu
„Literatura are un singur scop: descoperirea adevărului; și având ea un scop mare, riguros, renunţă de bunăvoie la invenţie, la fantezie”, Teodor Mazilu
