x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

„Trăiţi muzica! Trăiţi sunetul! Trăiţi-vă visul!” Măiestria dirijorului Sergiu Celibidache

0
Autor: Magdalena Popa Buluc 12 Mar 2021 - 07:42
„Trăiţi muzica! Trăiţi sunetul! Trăiţi-vă visul!” Măiestria dirijorului Sergiu Celibidache Sergiu Celibidache
Vezi galeria foto

Reproduc dintr-o întâlnire de suflet, realizată în urmă cu ceva timp, cu Serge Ioan Celibidachi, talentatul și charismaticul regizor, fiul genialului dirijor Sergiu Celibidache, despre ucenicia exigenţei şi a rigorii, despre muzică şi adevăr, despre Festivalul „Sergiu Celibidache”, despre Simfonia Destinului, dar și despre filmul său, „Grădina lui Celibidache”. Serge a absolvit Universitatea de Teatru şi Artă Dramatică din Indiana, SUA, urmând un master la Londra. El a realizat în România filmul „Octav”, avându-i în rolurile titulare pe Marcel Iureș și Victor Rebengiuc. Este un admirator al filmelor lui Stanley Kubrick și ale lui Martin Scorsese. Continuă să scrie scenarii… Așteptăm noi filme.

 

 

Universul lui Celibidache. Dirijor de notorietate mondială, celebru profesor şi compozitor, Sergiu Celibidache s-a născut pe 28 iunie 1912, în Roman. A dispărut, plecând să dirijeze în ceruri. Se împlinesc în curând 25 de ani de când s-a stins „vuietul bătrânului leu”. În acest an, Sergiu Celibidache este celebrat în întreaga lume.

 

A început studiile de pian, a terminat şcoala şi a început să studieze muzica, filosofia şi matematica la Universitatea de Arte din Iaşi. La 23 de ani, Sergiu Celibidache părăsea Iaşiul pentru a-şi urma visul de a deveni compozitor. Ajunge la Berlin şi se înscrie la Academia de Muzică (Berliner Hochschule für Musik) şi la Universitate, unde urmează cursuri de filosofie. Până în 1945 studiază intens cu Heinz Tiessen, Hugo Distler şi Walter Gmeindl. În 25 august 1945 are loc primul concert cu Orchestra Filarmonică din Berlin, care cunoaşte un succes răsunător. În 1946 este numit dirijor al Orchestrei Filarmonice din Berlin, unde a susţinut 414 concerte. În 28 noiembrie 1954 i se conferă distincţia „Crucea de Merit” a Republicii Federale Germania şi dirijează ultimul său concert la pupitrul OFB. În urma numirii lui Herbert von Karajan ca director, părăseşte Berlinul.

 

 

 

Serge Ioan Celibidachi și mama sa, Ioana Celibidache

 

 

Între 1953 şi 1957 desfăşoară activităţi intense în Italia la pupitrul Orchestrei Scala din Milano, a Academiei Santa Cecilia din Roma, la Torino, Napoli, Bologna şi Florenţa. Susţine masterclass-uri de dirijat la Siena şi Bologna.

 

În 1977 devine dirijor permanent al Orchestrei Radio din Stuttgart. În 1978 este numit profesor la Universitatea din Mainz, unde predă, până în 1992, Fenomenologia. În iunie 1979 devine director muzical general al oraşului München şi dirijor şef al orchestrei Filarmonice din München. Însoţit de Filarmonica sa, va susţine o serie de concerte în întreaga lume. În 1991 i se decernează titlul de Profesor Honoris Causa al oraşului Berlin şi al Conservatorului din München. La 1 aprilie 1992, la cererea preşedintelui Republicii Federale Germania, acceptă să dirijeze Orchestra Filarmonicii din Berlin, după o absenţă de 37 de ani, fiind numit şi Cetăţean de Onoare al oraşului München. În 1993 i se decernează de către Guvernul francez titlul de Comandor al „Ordinului Artelor şi Literelor”.

 

Posteritatea i-a confirmat intuiţiile. „Dacă în România unii au practicat jocul de-a mediocritatea, Celibidache a ales să joace jocul cu mărgelele de sticlă, dincolo de graniţe, păstrând astfel valoarea autentică a culturii române”. Pentru lumea muzicii, Maestrul Sergiu Celibidache a fost şi este, înainte de toate, un dirijor unic, de clasă mondială. Dar a fost mult mai mult de atât. Fundaţia «Sergiu Celibidache» l-a onorat pe Maestru exact la împlinirea a 100 de ani de la data naşterii sale, prin dezvelirea publică a unui bust în faţa casei din Roman unde s-a născut şi prin alte manifestări de anvergură. 

 

 

 

Celibidache trăia muzica

 

Este  foarte important pentru tineri ca dumneavoastră să-i aduceţi în prim-plan imaginea acestui mare muzician. O anumită generaţie îl adora, dar poate că nu foarte mulţi tineri îl ştiu, pentru că este cunoscut faptul că nu-i plăcea să înregistreze concertele. Considera că înregistrările pe discuri au aplatizat totul, au degradat totul, coborând actul muzical la stadiul de fotografiere. Cu mulţi ani în urmă am asistat la repetiţiile pe care le făcea la Ateneu şi am constatat că era o persoană deosebit de exigentă. Se spunea despre Domnia Sa că era un geniu, un magician. Era foarte dur. L-am admirat pentru capacitatea de a se dărui orchestrei până la epuizare. Știa să ceară foarte mult de la fiecare instrumentist în parte, pentru ca totul să sune ca un întreg. Acea severitate de neînduplecat ascundea de fapt o seriozitate teribilă, un respect nemărginit şi o responsabilitate imensă. Când dirija, Maestrul realiza un adevărat balet al corpului, al mâinilor. Trăia muzica. 

 

Este foarte important ca, undeva, cineva să apere această muzică. Trăia într-adevăr muzica. Aceasta îi traversa corpul şi pentru muzicieni era uşor să-l urmeze, să „intre” în muzică pentru că el le „digera” această muzică şi o reprezenta apoi printr-o gestică în perfectă concordanţă cu sunetul. Era o osmoză pe care o redistribuia orchestrei şi care te invita să participi la fenomenul sonor şi la eveniment. Asta era excepţional. Toată lumea era atrasă, fermecată. Nu este vorba numai despre o tehnică precisă, clară, despre o gestică clară. Desigur, dacă există claritate, este mai uşor să urmăreşti sintaxa operei. Dar dacă începi să trăieşti sunetul, şi multor oameni le este greu să lase sunetul să-i invadeze, poţi să-l comunici publicului. Acesta este impactul imediat al fenomenului sonor. Asta înseamnă să ai capacitatea de a reacţiona la sunetul pe care îl auzi. Dacă flautul cântă într-un anume fel, vioara trebuie să intre în dialog şi să-l susţină foarte precis. Trebuie să răspundă felului în care flautul cântă în acel moment, şi nu cum a cântat ieri. Asta avansa tatăl meu în fenomenologia muzicală. Principiul că un violonist a cântat de 200 de ori „Simfonia a IV-a” sau „a V-a” de Beethoven şi o ştie pe dinafară este fals. Dacă pleci de la această idee, poţi asculta discuri.

 

 

 

 

Când începi să concertezi nu ştii ce se va întâmpla. Nu ştii cum va evolua sunetul, nu ştii acustica, ceea ce a plăcut ieri poate să nu mai funcţioneze, pentru că sunetul a traversat sala în mod diferit. Dacă este public, sunetul va răsuna diferit faţă de o sală goală. Iar dacă este o sală de bal, sunetul se va comporta diferit faţă de un salon. Poţi trăi această experienţă fără să fii muzician, fără să fii perfecţionist. Dar pentru el era importantă capacitatea fiecărui instrumentist, fiecărui muzician şi fiecărei persoane din public de a rezona în acel moment, cu acel eveniment. Celibidache avea arta de a face ca fiecare muzician să-şi privească în faţă lipsurile. Relaţia dintre el şi fiecare dintre elevii săi se extindea la întreaga personalitate a omului, până la tainele ei cele mai adânci, dincolo de orice convenţie sau formalism. Lupta sa neobosită cu relativismul judecăţilor gratuite sau arbitrare, atât de răspândite în lumea muzicală, îl apropia pe Celibidache, aşa cum preciza Patrick Lang, de inspiraţia lui Husserl. „De la Socrate până la Giordano Bruno, ceea ce e propriu reflecţiei filosofice nu e oare tocmai faptul că ea indispune conştiinţa comună, denunţându-i orbirea, lipsa de temei şi superficialitate?”. Celibidache a avut şansa de a se apropia, la Londra, de Furtwängler şi datorită lui a avut marea revelaţie a ceea ce poate însemna muzica.

 

În afară de Enescu, pe care ştim că-l adora, dirijând cu mare pasiune „Rapsodia Română”, care erau preferinţele sale muzicale? 

 

Într-adevăr, în „Rapsodia Română” unea o energie şi o pasiune sublime. Avea o mare admiraţie pentru Enescu. Spunea întotdeauna că s-a apropiat sufleteşte şi de Bruckner. La început a fost Ceaikovski, apoi, impresioniştii, suprarealiştii… Avea o întreagă colecţie de etichete. În muzica franceză devenise specialist în Debussy şi Ravel… Cred că, de fapt, era fascinat de compoziţie şi se punea în serviciul compozitorului, indiferent cine era acela. Era fascinat de noua creaţie mondială, mai curând decât de o veche compoziţie de Bach pe un principiu deja urmat. Poate că la sfârşitul vieţii, când s-a apropiat din ce în ce mai mult de religie, a fost foarte aproape de Bruckner, chiar de viaţa sa, de evoluţia lui personală, descoperindu-şi o afinitate cu acest compozitor. Am avut impresia că pe măsură ce înainta în vârstă era din ce în ce mai fascinat de grandoarea, de bogăţia sunetului şi compoziţiilor bruckneriene. 

 

 

Cum priviţi conexiunile pe care le descoperea între matematică, filosofie şi muzică? 

 

Cele trei sunt intim legate. Relaţia cu matematica este evidentă, pentru că metrica de la începuturi se bazează pe matematică şi pe logică. Există totuşi o precizie diabolică, există apoi stabilitatea triunghiului geometric care face ca în gestică să fie aplicat acelaşi principiu. În privinţa filosofiei, există relaţia cu fenomenologia pe care el o aplică fenomenului sonor, născându-se astfel o metoda cu totul nouă, o aplicare pe care tatăl meu a argumentat-o şi a folosit-o întreaga viaţă. Era pasionat de matematică, citea enorm filosofie. Cred că a încarnat aproape o fuziune a acestor noţiuni în lumea muzicală. Şi-a bazat propriile teorii pe legile matematice, filosofice, fenomenologice. 

 

 

 

 

Aţi trăit într-un mediu rafinat. Ce amintiri aveţi din copilărie despre marile personalităţi care vă vizitau? 

 

La noi venea foarte multă lume. Îmi amintesc de Eugène Ionesco, de Marie France, cu care am petrecut momente foarte speciale, de alte personaje charismatice, cum erau Regina Spaniei, care îl admira şi căreia tata îi purta un mare respect. Dar tata era o persoană discretă şi rezervată. Cea care organiza aceste întâlniri era mama. Lui îi plăceau câinii, natura, mersul la ţară. Şi adora să-şi petreacă timpul cu elevii lui. Când nu dirija, lucrul cel mai important pentru el era să predea. O făcea chiar şi în vacanţă.

 

 

Ştiu că printre elevii săi, cărora le-a acordat burse, s-au numărat Horia Andreescu şi Cristian Mandeal, genialii dirijori ai României de azi. Se poate urmări în gestica lor același balet al corpului, „furat” de la maestrul lor. Aţi putea aminti alte câteva nume care i-au fost mai aproape de suflet? 

 

E greu, pentru că erau foarte mulţi elevi. Tata nu forma vedete. Nu era un impresar. El îi învăţa, apoi fiecare îşi urma drumul. În plus, principiile lui muzicale nu erau deloc comerciale, le cerea să „intre” în opere, în sunet, ceea ce însemna să asculte discuri, să participe la toate repetiţiile… Deci, aplicând asemenea principii, nu creezi un mecanism de succes comercial. Era foarte apropiat de Ida Haendel, desigur, rezona profund şi avea o mare admiraţie pentru Arturo Benedetti Michelangeli, pentru Barenboim, cu care se cunoscuse în Israel, şi desigur erau multe alte relaţii între colegi pe care îi respecta. Dintre elevii cu care a păstrat o strânsă legătură de-a lungul anilor l-aş aminti pe Enrique Garcia. Din aceeaşi generaţie nu au apărut nume de talia unui Barenboim. Este explicabil, pentru că el nu se ocupa de o carieră, ci de un principiu fenomenologic. A cântat mult cu Rony Rogoff, care era atunci un mare violonist, şi cu alţii ale căror nume nu mai au astăzi o rezonanţă internaţională. Acum întrebarea cine a fost elevul lui Celibidache pare atemporală, anacronică. Dar el s-a simţit dator să-şi împărtăşească cunoştinţele şi există astăzi oameni, ca Patrick Lang, care a studiat sub îndrumarea lui la München, Mainz şi Paris, care au asimilat o cantitate enormă de cunoştinţe şi sunt capabili să continue apărarea acestor principii. Şi, pe de altă parte, există oameni care cred că au o cunoaştere absolută a ceea ce s-a întâmplat în jurul tatălui meu, ceea ce devine deranjant, pentru că fie îl imită, fie nu trăiesc cu adevărat acest fel de muzică. 

 

 

Aţi amintit de mama dumneavoastră, Ioana, de o distincție rar întâlnită, de formaţie pictoriţă, care a părăsit România la 22 de ani, în 1946, fugind cu un avion militar francez şi având la ea doar o periuţă de dinţi. A studiat pictura şi desenul la Paris. Despre soţia sa, Sergiu Celibidache mărturisea, într-o conversaţie: „Ioana e viaţa, în fiecare moment e alta”. Cum vă amintiţi relaţia dintre ei? 

 

Tata era destul de sever şi de complex. Avea părţi tenebroase, nelinişti privind evoluţia lumii, pe care o vedea dispărând la un moment dat. Mama însemna soare, energia care-l împiedica să meargă prea departe în această direcţie. Cred că a avut un rol enorm pentru că poseda bucuria de a trăi, o lumină care crea un echilibru între ei. Reuşea să-l remonteze rapid şi era minunat să vezi asta. Bineînţeles că ambii aveau temperamente latine şi existau confruntări zilnice, tensiuni, dar exista o adoraţie reciprocă şi o dragoste aproape carnală. Îl cunoscuse pe tata la Buenos Aires. Avea 27 de ani şi era căsătorită când s-au îndrăgostit. În cartea „Ioana Celibidache. O mătuşă de poveste”, de Monica Pillat, ea povesteşte că prima lor întâlnire a fost de un magnetism aparte. „L-am văzut la «Teatrul Colon» dirijând «Simfonia a IV-a» de Brahms. Ascultându-i muzica, m-a copleşit o emoţie infinită, pe care n-o mai simţisem niciodată. La sfârşitul concertului m-am dus cu programul în mână să-i cer un autograf. Când am ajuns, m-a măsurat de jos în sus, apoi s-a uitat cu privirea catifelată în ochii mei şi am plecat zbuciumată pe alţi 45 de ani”. 

 

 

Serge Ioan Celibidachi

 

 

De ce vi s-a dat numele Serge, acelaşi cu al tatălui dumneavoastră? 

 

De fapt sunt Serge Ioan. Probabil că a fost simbolic… M-am născut dintr-o uniune foarte puternică, o pasiune reciprocă care a durat întreaga viaţă. Mama i-a fost fidelă tatălui meu, pasiunii lui, gloriei lui. Admiraţia mea asemănătoare pentru tata a creat poate un decalaj între noi, pentru că la un moment dat mama a devenit aliatul meu, ea ştia ce trebuie să fac şi ce nu trebuie să fac, avea un rol ingrat, tata venea acasă o dată pe lună, ca şi cum ar fi venit Mesia. Mi-a trebuit destul de mult timp pentru a descoperi rolul şi importanţa mamei. În ultimii ani am avut şansa de a mă apropia foarte mult de ea. Avea poate nevoie de acest lucru, fără să-mi spună, pentru că era foarte pudică, o „grande dame”. Eu aveam preocupările mele, filmele pe care le fac, călătoriile… Îmi dau seama greu că oamenii îmbătrânesc, dar, la un moment dat, am receptat acest lucru şi am avut şansa să înţeleg că a venit vremea să-i ofer dragostea pe care mi-o dăruise toată viaţa. Nu ştiu dacă am reuşit, dar, cu siguranţă, ne-am apropiat.

 

 

 

Care este scopul Fundaţiei „Sergiu Celibidache”? 

 

Fundaţia are ca obiect promovarea culturii şi a artei şi, în mod special, păstrarea şi cultivarea moştenirii muzicale a lui Sergiu Celibidache. Era românul născut să dirijeze o lume. Fundaţia „Sergiu Celibidache” a realizat, împreună cu TVR, pelicula „Român născut să dirijeze o lume”. Timp de 80 de minute s-au urmărit interviuri şi înregistrări cu acesta, din arhiva Televiziunii Române, în timpul vizitelor sale în România. O mărturie unică a celui care a declarat: „Sunt român şi voi muri român. Muzica nu corespunde unei forme de a fi. Muzica e o devenire, e ceva care naşte, creşte, ajunge la un punct de maximă expansiune şi moare. Ca o plantă, ca un sentiment, ca orişicare altă activitate omenească…”. Tatăl meu considera că, dincolo de muzică, se naşte eternitatea, prin transcenderea senzaţiilor… Sergiu Celibidache a atins un punct de maximă expansiune şi a trecut acest prag al „impresiilor muzicale” – aşa cum bine spunea – către o transcendere absolută în patrimoniul cultural al Umanităţii.

 

 

Când ați venit, în urmă cu niște ani, ați lansat și filmul „Grădina lui Celibidache”, un portret de suflet, o peliculă plină de evlavie față de amintirea renumitului și respectatului dirijor și compozitor Sergiu Celibidache. Acest documentar cinematografic ambițios îl urmează pe Maestru în turnee și la repetițiile sale cu Filarmonica din München. Grădina era metafora vieții sale. Era a doua lui mare pasiune, după muzică. Ce v-a făcut să realizați acest film? Totodată, aveți un pașaport franțuzesc, locuiți la Londra, dar vă mândriți cu faptul că părinții dumneavoastră erau români.

 

„Grădina lui Celibidache” e un proiect pe care îl nutream de multă vreme. Lupta dusă pentru recunoaşterea tatălui meu ca un român extraordinar şi a faptului că este minunat pentru România să aibă un ambasador de o asemenea anvergură care să ajute la schimbarea imaginii ei, nu tocmai extraordinară întotdeauna în străinătate. Sufăr din cauza asta când sunt la Paris sau la Londra. Cred că această ţară a avut ambasadori culturali extraordinari din secolul al XX-lea, ca Eugène Ionesco, George Enescu, Brâncuşi, Cioran, Mircea Eliade şi mulţi alţii. Mă gândeam că se poate face ceva în acest sens. În 1990, când Celibidache a revenit în România, după o lungă absenţă, le-a spus intelectualilor că au o vină enormă, că au lăsat mediocritatea să-i conducă. Şi cred că într-o lume în care există din ce în ce mai puţine repere şi referiri la valoare, este important să existe artişti ca tatăl meu despre care să se spună: era român. Trebuie să fim mândri că o personalitate ca el a putut traversa lumea. Am un mare regret că tatăl meu a plecat dintre noi mai înainte de a putea vedea el însuşi acest film.

 

Am avut şansa în sfârşit de a face această peliculă când stăpâneam tehnicile cinematografice. Când am venit cu această idee, el mi-a replicat: „Îţi pierzi timpul. Nu se poate face nimic despre muzică, ea nu poate fi înregistrată”. Am avut libertate totală în timpul filmărilor. Voiam de a demistifica imaginile pe care oamenii le-au avut despre el, deoarece nu a fost niciodată o personalitate mediatică. Când tatăl meu crea muzică, nu era numai el, ci şi muzicienii care, la rândul lor, trebuiau să se asculte unii pe alţii, pentru ca, la final, să se regăsească împreună şi că creeze un sunet care să fie muzică. Era un duşman declarat al rutinei. Exista în el o parte de dictator, dar şi o parte de geniu, de magician. Acum am gândit un plan de pornire de anvergură, care sper să fie realizat şi la următoarele ediţii.

 

Oamenii trebuie să îşi asculte inimile, în acelaşi mod în care tatăl meu şi-a urmat visul împotriva tuturor obstacolelor. Cel mai important este să crezi că e posibil să îţi îndeplineşti visul! Trebuie să oferim românilor această şansă de a-şi urma visul şi de a-l transforma în realitate! Trăiţi muzica! Trăiţi sunetul! Trăiţi-vă visul!

 

„În muzică există ceva… care poate atinge omul unde nu îl poate atinge nici cel mai profund gând”, afirma Maestrul.

 

 

Citeşte mai multe despre:   sergiu celibidache

 



Mai multe titluri din categorie

Concert coral cu public Lieduri şi romanţe de Schubert și Brahms

Concert coral cu public  Lieduri şi romanţe de Schubert și Brahms
Galerie Foto Filarmonica „George Enescu” anunță un nou concert cu public susținut, de astă dată, de corul instituției. De peste șapte decenii Corul Filarmonicii „George Enescu” este o prezență vie și onorantă în v...

“Moștenitorii României muzicale”: la Sala Radio, recital susținut de violoncelistul Andrei Ioniță și pianista Daria Tudor

“Moștenitorii României muzicale”: la Sala Radio, recital susținut de violoncelistul Andrei Ioniță și pianista Daria Tudor
Violoncelistul Andrei Ioniță, singurul câștigător român al prestigiosului concurs Ceaikovski de la Moscova, va susține, alături de pianista Daria Tudor, un recital în cadrul proiectului “Moștenitorii...

„Nabucco”, „Madama Butterfly” și „Don Quijote”, pe scena Operei Naționale București

„Nabucco”, „Madama Butterfly” și „Don Quijote”, pe scena Operei Naționale București
Vă așteptăm în această săptămână, în Sala Mare de spectacole, cu trei titluri celebre din repertoriul actual. Spectacolul de operă „Nabucco” de Giuseppe Verdi, „Madama Butterfly” de Giacomo Puccini...

România Sălbatică, cel mai vast proiect de film documentar desfășurat în țara noastră, va avea premiera națională la TIFF

România Sălbatică, cel mai vast proiect de film documentar desfășurat în țara noastră, va avea premiera națională la TIFF
Galerie Foto După mii de kilometri parcurși, sute de ore de filmare și 10 ani de pre-producție, cel mai mare proiect de fotografie și film documentar dedicat naturii din țara noastră, va fi lansat pe marile ecrane, în...

Documentarul „Copiii din canale”, un  proiect de artă participativă și incluziune comunitară, se filmează în luna iunie în București

Documentarul „Copiii din canale”, un  proiect de artă participativă și incluziune comunitară, se filmează în luna iunie în București
Galerie Foto Bradamante film, alături de o prestigioasă echipă internațională: Michela Scolari (scenarist/ producător/ regizor), Felix Maximilian (producător), Jerry Ying (producător), David Zuckerman (producător) și...

Radu Muntean revine la Cannes, cu noul lui film Întregalde

Radu Muntean revine la Cannes, cu noul lui film Întregalde
”Întregalde”, cel mai nou lungmetraj regizat de Radu Muntean (”Alice T.”, „Hârtia va fi albastră”, „Marţi, după Crăciun”) a fost selecționat în secțiunea Quinzaine des Réalisateurs de la...

Simfonii de Haydn și Schumann dirijate de Horia Andreescu pe scena Ateneului Român

Simfonii de Haydn și Schumann dirijate de Horia Andreescu pe scena Ateneului Român
Filarmonica „George Enescu” anunță că s-au pus în vânzare biletele pentru concertul simfonic cu public de joi, 17 și vineri, 18 iunie 2021, în care Orchestra simfonică a Filarmonicii „George Enescu” va fi...

Secțiune dedicată regizorului Radu Jude la FESTIVAL DEI POPOLI – Festivalul Internațional de Film Documentar de la  Florența

Secțiune dedicată regizorului Radu Jude la  FESTIVAL DEI POPOLI – Festivalul Internațional de Film Documentar de la  Florența
În perioada 15-18 iunie 2021, sub genericul POPOLI RELOADED, FESTIVAL DEI POPOLI – Festivalul Internațional de Film Documentar de la Florența prezintă o ediție specială a festivalului cel va avea ca invitat de...

Muzeul Parfumului la Noaptea Muzeelor

Muzeul Parfumului la Noaptea Muzeelor
Galerie Foto În București, 50 de muzee, galerii de artă, colecții, creativi, instituții publice de cultură și asociații, institute culturale, universități, coruri naționale, rezidențe, opere, festivaluri, expoziții...

Piesa anului 2019, premiată de UNITER, pe scena TNB! One Woman show de excepție, cu Florentina Țilea!

Piesa anului 2019, premiată de UNITER, pe scena TNB!  One Woman show de excepție, cu Florentina Țilea!
Galerie Foto ”Hai, să vorbim despre viață!” de Ana Sorina Corneanu, desemnată Cea mai bună piesă a anului 2019, la Concursul de Dramaturgie organizat de UNITER, este viitoarea premieră a Teatrului Național “I....

MARIANA NICOLESCO. La o aniversare Darclée

MARIANA NICOLESCO. La o aniversare Darclée
De un sfert de veac Festivalul şi Concursul Internaţional de Canto ce poartă numele legendarei soprane Hariclea Darclée, născută la Brăila, sunt acele manifestări extraordinare inspirate şi coordonate de o...

„FEMEI OBIȘNUITE” din 2 iulie în cinematografe

„FEMEI OBIȘNUITE” din 2 iulie în cinematografe
Galerie Foto „Femei obișnuite/ Simple Women”, debutul în lungmetraj al regizoarei italiene Chiara Malta, co-produs de Ada Solomon și cu actrița americană de origine română Elina Löwensohn în distribuție, va fi lansat pe...

Vânzări spectaculoase de bilete pentru UNTOLD 2021

Vânzări spectaculoase de bilete pentru UNTOLD 2021
Într-o singură zi au fost vândute peste 11.000 de bilete pentru festivalul UNTOLD. Acesta se va desfășura în perioada 9-12 septembrie 2021. "Venim din nou cu super veşti. Anul 2021 se anunţă a fi unul magic...

„Xena: Prințesa războinică”, din iulie la TNT

„Xena: Prințesa războinică”, din iulie la TNT
Galerie Foto Producția americană „Xena: Prințesa războinică/ Xena: Warrior Princess”, cu Lucy Lawless în rol principal, se alătură, din luna iulie, serialelor clasice difuzate de...

Teatrul Apropo ridică pentru prima dată cortina, după o pauză de mai bine de un an

Teatrul Apropo ridică pentru prima dată cortina, după o pauză de mai bine de un an
Galerie Foto Teatrul Apropo ridică pentru prima dată cortina, după o pauză de mai bine de un an.  Pe 12 iunie, spectacolul 404 LOVE, jucat pentru prima oară cu public, deschide stagiunea din...
Serviciul de email marketing furnizat de