Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
„Născut pe 14 februarie 1834 la Piatra Neamț, a mai semnat Ureche sau Urechiă, considerându-se urmaș al cronicarului moldovean, dar se numea, după tată, Popovici, fiind înmatriculat după prenumele patern la Academia Mihăileană din Iași. Devine bursier sorbonard la Paris, afiliat partidei liberal-paşoptiste, militant unionist și director al gazetei pariziene Opiniunea, în limba română; a călătorit mult în Spania, unde s-a și căsătorit cu o spaniolă (moartă după un an; fiul lor, Tancred, a murit de tifos la 15 ani)”, remarca, în debutul unui crochiu torențial închinat lui V. A. Urechia, criticul și istoricul literar Paul Cernat. Îi dăm credit în continuare: „Revenit în țară, ajunge universitar la Iași și București, ministru în guvernul Kogălniceanu, fondator de reviste liberale, membru a numeroase «comitete și comiții», senator. Se asociază cu viitorul său adversar Titu Maiorescu nu doar în procesul de la școala de fete intentat criticului, ci și în reprimarea junelui Hasdeu pentru nuvela «licențioasă» Duduca Mamuca (vezi «O vorbă despre literatura desfrânată ce se încearcă a se introduce în societatea română»). În apărarea sa - sesiza Cernat -, Hasdeu l-a executat nemilos: «Mai bine în iad cu Shakespeare și Boccaccio decât în rai cu dl. Urechia». Ulterior, mânat de râci personale, îl va reprima didactic și pe Lazăr Șăineanu”.
Stigmatizat de Maiorescu în „Beția de cuvinte”
Mai departe, urmând liniile portretului schițat de profesorul Paul Cernat: „Publicist abundent și poligraf neobosit, Urechia s-a ilustrat în toate genurile literare, inclusiv în critică și eseu. Broșurile despre «clasicism, romantism și realism», «femeia română despre istorie și poezie», «poezia în fața politicei» etc. sunt prolixe, pline de gafe, justificând prin asta stigmatizarea aplicată letal de Maiorescu în «Beția de cuvinte» pentru alte culpe. Imbatabil în detaliu, atacul maiorescian era totuși nedrept pe ansamblu: în privința școlilor denunțate de Titu Maiorescu ca forme fără fond, Urechia avea dreptate, iar meritele sale erau peste cele ale multor junimiști”. Dovadă acțiunile din viața publică: „Urechia a fost vioara întâi în fondarea Ateneului Român (subscripția «Dați un leu pentru Ateneu» îi aparține) și se numără printre fondatorii Academiei Române (unde va ajunge şef al secției istorice şi vicepreşedinte)”.
Razant pe lângă Premiul Nobel
„Cumulard - mai aprecia Paul Cernat -, V.A. Urechia a ajuns decan al Facultății de Litere, președinte al Senatului, membru corespondent al Academiei din Madrid, președinte de onoare în Consiliul Heraldic al Franței, Cavaler al Legiunii de Onoare, membru al Societății Franceze de Arheologie, membru în comitete internaționale de orientalistică etc.”. Un bărbat ocupat (înzorzonat), fără îndoială! „A intrat de timpuriu în grațiile noului prinț Carol, despre care a publicat și un volum omagial... A editat operele lui Miron Costin și a compus fulminantul discurs la înmormântarea lui Heliade-Rădulescu. În 1885, Societatea Etnografică din Paris a inaugurat un premiu care-i poartă numele, iar în anul morții era să fie propus la Premiul Nobel pentru Pace. Fiii săi din a doua căsnicie au fost scriitorul Nestor Urechia și medicul Alceu Urechia. Fiica sa, Corina, botezată de... Maiorescu, s-a sinucis la 23 de ani, traumatizată de soț”, mai amintea istoricul literar Paul Cernat.
Poet găunos, prozator notabil, romancier la două mâini
Câteva tușe aspre: „La recomandarea ministrului Vasile Conta, Urechia s-a implicat, în 1881, în reprimarea socialiștilor C. Mille și I. Nădejde, acuzați de revoltă în școlile ieșene; tot atunci Vasile este cooptat în cercul «Literatorului» lui Macedonski. Teatrul lui V.A. Urechia, cu audiență oficială în epocă și adunat în câteva volume, e precar valoric (mai puțin dramele istorice «Banul Mărăcine», «Vornicul Busuioc» și «Curtea lui Neagoe-Vodă», parțial târzia «Alecsandri la Mircești», despre amicul defunct, evocat cu multe prilejuri, iar poeziile - simple versificări găunoase”. Și cealaltă față a criticii, cea caldă: „La un nivel superior e prozatorul, notabil în «Legende române» (1891), cu narativizări agreabile ale unor întâmplări istorice, cu infuzii din cărți populare și documente de epocă”.
Misterul unei semnături: „doamna L”
Mai mult: „Publicate în 1855, romanele «Logofătul Baptiste Veleli» (foileton istoric inspirat de cronicile lui Miron Costin și «Lăpușneanul» lui Negruzzi) și «Coliba Măriucăi» (replică la traducerea «Colibei unchiului Tom», prefațată de Kogălniceanu) au impulsionat maturizarea genului, la noi. Împreună cu Marie Boucher a publicat și un alt roman (mult mai bun), psihologizantul «Omul muntelui», semnat «doamna L». Tot cu pseudonim feminin vor fi semnate și alte proze în colaborare cu Boucher («Istoria moldavă» «Les sept montagness» și nuvela «Amelie Stefanesco»)”.
O personalitate împinsă într-un con de umbră
„Cu toate carențele lui - opina criticul literar Paul Cernat -, istoricul V.A. Urechia nu e deloc de disprețuit: cele patru volume din «Istoria școalelor» de la 1800-1864, doldora de documente de arhivă, sunt fundamentale. Nu același lucru se poate spune despre cele 14 volume din haotica «Istoria românilor», deși travaliul e apreciabil. O revelație a constituit-o, pentru mine, editarea cvasi-completă, acum câțiva ani, a remarcabilelor sale «amintiri contimporane» («Din tainele vieții») risipite în presa vremii și restituite fragmentar de Ioan Lăcustă”. Aflate în curs de recuperare completă, caietele jurnalului intim își așteaptă și ele editarea. Concluzia: „După eforturile recuperatoare (insuficiente) ale lui Alexandru George, personalitatea lui Urechia are șanse să iasă din conul de umbră în care a împins-o Maiorescu”.
Cameleonul
Vasile Alexandrescu-Urechia a avut la naștere numele Vasile Popovici, nume pe care l-a schimbat ulterior în Vasile Alexandrescu, apoi în Vasile Alexandrescu-Urechia. În 1844 apărea înscris la Academia Mihăileană din Iași drept Vasile Alesandrescu, după prenumele tatălui (Alexandru Popovici), iar odată cu primele texte publicate va semna Alessandrescu sau Alexandrescu, asta neîmpiedicându-l să utilizeze cu diferite ocazii și numele patern Popovici. În plus, Vasile (prenumele nu și l-a renegat niciodată) a folosit inclusiv pseudonime feminine: „Doamna L” („Românul”, 1858), „Doamna Maria L” („Zimbrul și Vulturul”, 1858), „Maria Movilă” („Les sept montagnes de Moldavie”, Paris, 1863) etc. În surse scrise din Spania mai poate fi întâlnit sub numele de Basil Alexandresco sau Basilio Alexandresco.
Două femei, două căsnicii și-un tablou
În august 1857, V.A. Urechia se însura cu Francisca Dominica de Planohe, fiica medicului personal al Isabelei a II-a a Spaniei. Ceremonia religioasă a avut loc în biserica ortodoxă română din Paris, dar bucuria acestei uniri a ținut puțin, fragila spaniolă murind după doar un an de la căsătorie. Intelectualul român avea să-și încerce din nou norocul în căsnicie, de data aceasta luând de nevastă o cântăreață amatoare, Luiza „Zettina” Wirth, al cărei chip a fost imortalizat magistral de Nicolae Grigorescu.
Coroane de bronz la Columna lui Traian
Participant, în octombrie 1899, la Congresul Internațional de Orientalistică de la Roma, V.A. Urechia a inițiat o festivitate mai puțin obișnuită: depunerea unor coroane de bronz la Columna lui Traian. Omul ales de Urechia să aducă acest omagiu strămoșilor a fost un țăran (unul celebru): Gheorghe Cârțan, cunoscut și ca Badea Cârțan.
121 de ani s-au împlinit pe 22 noiembrie 2022 de la moartea scriitorului, politicianului și omului de cultură V.A. Urechia
„Cu toate carențele lui, istoricul Urechia nu e deloc de disprețuit: cele patru volume din «Istoria școalelor» de la 1800-1864, doldora de documente de arhivă, sunt fundamentale”, Paul Cernat, critic literar
„Mai bine în iad cu Shakespeare și Boccaccio decât în rai cu dl. Urechia!”, B.P. Hasdeu
V.A. Urechia a fost decan al Facultății de Litere, președinte al Senatului, membru corespondent al Academiei din Madrid, președinte de onoare în Consiliul Heraldic al Franței, Cavaler al Legiunii de Onoare, membru al Societății Franceze de Arheologie etc.
V.A. Urechia a făcut parte din Senatul și/sau Parlamentul României vreme de 34 de ani, timp în care a militat (cu succes) pentru modernizarea învățământului românesc
