Veronica și Mihai, o dragoste nebună, nebună

Cu o personalitate puternică încă de la vârsta nubilă (când îl sfidează pe Titu Maiorescu în procesul de imoralitate de la școala de fete), protagonistă la 14 ani a unei căsnicii patriarhale (azi i-am spune pedofile) cu universitarul cvadragenar Ștefan Micle, șeful comisiei sale de absolvire, Veronica a fost un personaj feminin de prim-plan (alături de Mite Kremnitz) al „Junimii” - aprecia biograful și criticul literar Paul Cernat într-un spumos crochiu literar. „Ca poetă - sesiza profesorul -, cocheta tragică nu a fost mai rea decât plutonul liric junimist Samson Bodnărescu, N. Skelitti, Th. Șerbănescu sau Matilda Cugler-Poni. Poeta Veronica e chiar peste nivelul multora dintre ei. Nu i-am citit, din păcate, prozele de debut (semnate Corina)”. În continuare, pe marginea unor tușe mușcătoare: „Traducătoare talentată (la propriu și la figurat, ar zice prototipul lui Cătălin, I.L. Caragiale), a jucat un rol în deschiderea orizontului eminescian către literatura franceză”. Dar cum s-a înfiripat dragostea dintre autorul „Luceafărului” și Veronica? Cum au ajuns s-o trădeze, iar ei să se stingă din viață la aceeași vârstă, 39 de ani?

Viena, Iași, București

În 1872, la Viena, când s-au întâlnit prima oară, Veronica avea deja doi copii - două fete, Valeria (alintată de mama ei „Greiere”) și Virginia Livia (alintată „Fluture”) -, în vreme ce Mihai Eminescu, student, hoinărea de dimineața până seara prin „Orașul Valsului”. Era primăvară, ei erau tineri (aveau amândoi 22 de ani) și neliniștiți. S-au plăcut, s-au iubit, iar ea, se spune, ar fi rămas însărcinată cu odrasla lui Eminescu. Copilul însă s-a născut mort, tragedie ce-i va apropia însă pe cei doi părinți, care-și vor relua întâlnirile la Iași, chiar în casa încornoratului Ștefan Micle, rectorul Universității din „Orașul celor șapte coline” și soțul cu 33 de ani mai în vârstă al Veronicăi. Nerăbdător să-i fie în preajmă, Eminescu obține cu sprijinul lui Maiorescu postul de director al Bibliotecii Centrale din Iași, iar la doi ani de la întâlnirea lor din Viena, în 1874 așadar, cei doi amanți trăiesc cea mai frumoasă perioadă a relației, întreruptă în 1877. Mihai a plecat la București, pentru a lucra în redacția ziarului Timpul (ori poate pentru a o uita pe această femeie angajată într-o căsnicie), iar Veronica a cochetat cu rolul de soră de caritate, implicându-se în îngrijirea răniților în Războiul de Independență. Poetul își stinge frustrările despărțirii în versuri cu cheie erotică, apoi, ușor-ușor, începe s-o uite pe Veronica. I se aprind călcâiele după Mite Kremnitz, secretara personală a regelui Carol I, nu mai răspunde scrisorilor expediate de Veronica din Iași sau dacă o face îi scrie protocolar, evaziv, fugitiv. 

Moartea reaprinde amorul. Și trădarea!

Decesul lui Ștefan Micle, în 1879, îi readuce pe cei doi amanți laolaltă. Veronica și Mihai petrec două luni împreună, o dublă lună de miere în care își reînnoiesc jurămintele și-și fac planuri. Când Veronica îl chestionează concret pe tema unei viitoare căsnicii, poetul nu-i face însă decât promisiuni ce nu se vor împlini niciodată: „Ne vom căsători când voi avea o poziție cât de cât asigurată”. Adică niciodată! Iar femeia știe, pentru că-i răspunde sec: „Numai tu ești de vină pentru situația (n.r. - financiară precară) în care te afli și desigur că-ți place mult”. Relația se fisurează din nou, mai ales că între cei doi năbădăioși amanți intervine și un crai necruțător: Ion Luca Caragiale, prieten apropiat al lui Eminescu și bărbat șarmant pe care Veronica îl cunoscuse în redacția gazetei Timpul, când venise la București să-l recâștige pe Mihai. Nenea Iancu a profitat de ezitările poetului și, în perioada în care a fost numit revizor școlar în regiunea Neamț-Suceava, a curtat-o insistent pe iubita propriului amic până ce aceasta i-a cedat, probabil și incitată de bârfele șoptite de Caragiale, în care Mihai era prezentat drept un cuceritor de Dâmbovița la picioarele căruia căzuseră nu doar domnișoara Mite Kremnitz, ci și Cleopatra Lecca, fiica pictorului Lecca. Triunghiul amoros se va sparge cu zgomot, Caragiale fiind luat la palme de Eminescu la Iași, chiar în casa lui Titu Maiorescu!

„Haremul lui Maiorescu”

Nedecis încă în privința legăturii cu Veronica, poetul e sfătuit de mentorul Maiorescu s-o uite, să-și vadă de viață, sfaturi sancționate dur de văduva Micle într-o scrisoare expediată lui B. P. Hasdeu, la 8 decembrie 1880: „Domnul Maiorescu a trebuit până şi în privinţa căsătoriei mele cu Eminescu să-şi ilustreze fiinţa căci, după numeroase experienţe, a decis că dl. Eminescu va renunţa la alianţa proectată. Nu-i locul, nici timpul aici pentru a face comentarii şi asupra liricului poet, destul că s-a purtat cu mine aşa cum numai persoane din cercul literar al d-lui Maiorescu putea să se poarte, cerc care de alminterea însuşi Eminescu îi dă graţiosul nume de Haremul lui Maiorescu în care M-me Kremnitz e sultana favorită. Dar ce vreţi, scopul scuză mijloacele”. Într-un alt răvaș, Veronica, neîmpăcată și răzbunătoare, îl pulverizează și pe fostul iubit: „Ai jucat un fals, domnul meu, pe acest teatru al vieţii, faţă cu mine, m-ai târât fără milă pe povârnişul unei desperate suferinţi, dacă puţin te-ai reculege ai plânge singur de cele prin câte m-ai făcut să trec şi, dacă ai crezut că ai a face cu o femeie care nu simte, îţi voi dovedi că te-ai înşelat. Domnul meu, după cum probează înseşi scrisorile d-tale, d-ta erai acela care făceai paradă de moarte pentru mine, să vede însă că lucrurile din lumea aceasta să reflectă totdauna întoarse, aşa că eu îţi voi aduce ca ultimă jertfă viaţa mea pe care de la 30 april abia ştiu cum o mai port”. Epistola e datată 7 octombrie 1882, cu doar câteva luni înainte ca boala lui Eminescu să se declanșeze năvalnic, fără cale de întoarcere. 

Dramă cu repetiție

Urmarea e bine cunoscută, o lăsăm în seama specialiștilor: „Pe 15 iunie 1889, victimă a unui malpraxis medical prelungit generat de o gravă eroare de diagnostic, murea la Sanatoriul doctorului Șuțu din Strada Plantelor, București, Mihai Eminescu. În ultimii șase ani de viață, ani în care crizele paroxistice și internările au alternat cu perioade de relativă remisiune, nu și-a mai aparținut”. Mai departe, pe firul gândurilor lui Paul Cernat: „După moarte a ajuns să aparțină tuturor. Singurul său volum antum («Poesii», decembrie 1883) va fi compus, practic, de Titu Maiorescu, care nu a reușit să-l «domesticească». Tot Maiorescu - erijat în profet al geniului eminescian - va dona Academiei Române manuscrisele poetului, care vor reconfigura, începând cu Iorga și Chendi, apoi cu George Călinescu, Perpessicius și ceilalți, continentul scufundat al unei minți excepționale. Sau, altfel spus, șantierul unui «om universal» absolutist și excesiv în toate, dedicat trup și suflet propriei națiuni. Din momentul declanșării crizei fatale, cel identificat deja de admiratori ca poet național a fost proiectat în mit”. Ce s-a întâmplat cu fosta lui iubită, Veronica? Devastată de moartea lui Eminescu, aceasta se va retrage la Mănăstirea Văratec. Amica Smaranda Gheorghiu (căsătorită Gârbea), fostă scriitoare modestă trasă spre viața monahală sub numele „Maica Smara”, va fi cea care-i va procura Veronicăi sticluța cu arsenic ce-i va aduce moartea, survenită după douăzeci de ore de agonie, la capătul unei congestii cerebrale, în chilia maicii Fevronia Sârbu. Se scursese o lună de la dispariția lui Mihai, de când iubirea lor nebună, nebună se sfărâmase ireparabil.

Prevestirea

Cu o zi înainte să soarbă otrava fatală, Veronica și-a chemat moartea într-un poem răvășitor: „O, moarte vin de treci/ Pe inima-mi pustie și curmă a mele gânduri/ S-aud cum uraganul mugind în grele cânturi,/ Se plimbă în pustie mânat de aspre vânturi,/ Mi-e dor de-un lung repaos… Să dorm,/ Să dorm în veci”. „A înghițit arsenicul cu o lăcomie hotărâtă. Nu mai era nimic de făcut”, a comentat doctorul Taussig, cel chemat și sosit de urgență la Văratec în ziua de 2 august 1889. Veronica avea să fie înmormântată patru zile mai târziu lângă Biserica Sf. Ioan, la o lună după ce sicriul cu rămășițele lui Eminescu fusese depus la Biserica Sf. Gheorghe din București. 

172 de ani s-au împlinit pe 22 aprilie 2022 de la nașterea Veronicăi Micle

Veronica Micle a publicat regulat în revista bisăptămânală „Oltul”, organ liberal cu pagină literară editat în 1873 pe cheltuiala poetului Alexandru Macedonski

Ștefan Micle și Veronica au avut două fete: Valeria, născută în 1866 și alintată de părinți „Greiere”, și Virginia Livia, născută în 1868 și poreclită „Fluture” 

În primăvara anului 1872 Veronica Micle a călătorit la Viena pentru un tratament medical, ocazie cu care i-a fost prezentat Mihai Eminescu 

1872 este anul în care Veronica Micle a debutat în revista „Noul curier român”, cu două scrieri în proză