Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
„La fel ca «avangardistul de unul singur» Grigore Cugler, poetul Virgil (Romulus) Gheorghiu a fost și un instrumentist titrat. Mai exact - un pianist de calibru, elev al lui D. Georgescu Kiriac și Alfonso Castaldi, cu specializări la Viena și (grație lui Ion Minulescu) la Schola Cantorum din Paris, activ inclusiv în calitate de critic muzical. Numeroasele articole din presa interbelică și volume precum Din muzica și viața compozitorilor (1942, prefațat de Ionel Teodoreanu), Un muzician genial: George Enescu (1944), Inițiere muzicală (1946) stau mărturie. Între 1948 și 1967, Gheorghiu a fost membru al Filarmonicii bucureștene: un bun prilej pentru a trage chiulul de la comanda socială…”, sesiza istoricul literar Paul Cernat în ochiul unui crochiu închinat poetului.
Apropierea de avangardă
Dar să-i dăm credit: „Versurile din volumul de debut Cântările răsăritului (1925) sunt de un modernism heterodox, greu clasificabil, agreat oricum de prefațatorul Demostene Botez. Apropierea de avangardă are loc spre 1930, la Iași, prin editarea, împreună cu Aurel Zaremba și Mihail Celarianu (ginerele lui Macedonski) a revistei Prospect, apoi a periodicului XX - literatură contemporană, unde publică «poeme telegrafice». Ajunge de aici, în cercul revistei unu, unde e mai curând un «tovarăș de drum», demisionat după plecarea lui Voronca; locul său în antologiile de profil va fi însă garantat. Îi întâlnim mai departe semnătura în presa ultramodernistă (Bilete de papagal, Zodiac) sau de stânga (Adevărul, Lumea românească, Azi, Cuvîntul liber), cu versuri și articole muzicale. «Febre» (1933) e punctul de vârf al avangardismului său - un imagism mobil și un sentimentalism ironic, abstractizat.
Prospețime la bătrânețe
În completare: „«Marea vânătoare» (1935) îl consacră pe Virgil (Romulus) Gheorghiu în mainstream pe linia unui (aparent) neohermetism barbian. Imagismul devine naturist și bucolic în «Tărâmul celălalt» (1938) și «Pădure adormită» (1941). Ceva din rafinamentul lui Adrian Maniu și Ion Pillat, trecut prin lirismul mitic al lui Blaga, geometrismul lui Ion Barbu și ludicul suprarealist dau «tonul» poemelor sale. Prefigurat de o culegere de proze fanteziste (Acul de cravată, 1966), poetul revine la bătrânețe cu un lirism aparent neoclasic, dar de mare prospețime: «Curent continuu» (1968) și emblematicul «Ținută de seară» (1970). Ultimele volume - Trezirea faunului (1973), Sonete (1975), Cântece finale de faun (1977) și Cartea rondelurilor (1977, apărută puțin după moartea lui) - arată un manierist cu măști, sedus de jocul cu formele fixe. O amplă selecție retrospectivă va apărea în 1986: Poezii. 1928-1977. Anunțate cândva, romanul Taraful de noapte și un volum de eseuri despre compozitorii romantici Chopin, Schumann și Liszt nu mai apar, în schimb, niciodată. A fost un poet de «sinteză modernă» - nu major, dar de fină calitate”.
De modă veche
O dovadă a calității (fine) a liricii lui Virgil (Romulus) Gheorghiu:
„Muzicieni de modă veche
Muzicieni de modă veche
Înţepeniţi în veacul viu,
Că noul nu-i pentru ureche
Ţinut-aţi predici în pustiu.
În demodări n-aveţi pereche
Doar cei bătrâni minte vă ţiu,
Muzicieni de modă veche
Înţepeniţi în veacul viu,
Cine imită azi, zevzec e.
La adevărul ăst subscriu;
Voi la-ndrăzneală-i spuneţi streche,
Ce nu pricepeţi e deliu.
Muzicieni de modă veche”.
121 de ani s-au împlinit în 12 martie 2024 de la nașterea poetului Virgil (Romulus) Gheorghiu
„Ceva din rafinamentul lui Adrian Maniu și Ion Pillat, trecut prin lirismul mitic al lui Blaga, geometrismul lui Ion Barbu și ludicul suprarealist dau «tonul» poemelor lui Virgil (Romulus) Gheorghiu”, Paul Cernat, istoric literar
„Virgil (Romulus) Gheorghiu a fost un poet de «sinteză modernă» - nu major, dar de fină calitate”, Paul Cernat, istoric literar
