Prin lume, cu vioara şi vocea

Bătrănii din Boţeşti-Argeş işi mai aduc aminte de Alexandru Cercel. Unii l-au mai prins căntănd la nunţi. Alţii ştiu că era prezentat la emisiunile radiofonice de folclor drept mare rapsod.

Locuitorii Boţeştilor ştiu de neamul lui Cercel ca de unul care a dat lumii un mare rapsod. "A fost un mare căntăreţ de muzică populară. Cănta balade, căntece de-alea bătrăneşti!", spun oamenii locului cănd ii intrebi dacă işi mai aduc aminte cine este Alexandru Cercel

"Am avut şi elevi la viaţa mea, băieţi de viorişti şi de invăţători. Era unul Costică Leu, băiat de muzicant din Pietroşiţa. A stat la mine un an de zile. Taică-su ii plătea măncarea. Atăt. Bani nu-i luam. Il mai luam cu mine pe la nunţi. Il puneam la contrabas, ţinea secunda. Acasă il invăţam cu vioara, intr-un an de zile a invăţat binişor din astea, naţionale"

Alexandru Cercel

Bătrănii din Boţeşti-Argeş işi mai aduc aminte de Alexandru Cercel. Unii l-au mai prins căntănd la nunţi. Alţii ştiu că era prezentat la
emisiunile radiofonice de folclor drept mare rapsod.

Locuitorii Boţeştilor ştiu de neamul lui Cercel ca de unul care a dat lumii un mare rapsod. "A fost un mare căntăreţ de muzică populară. Cănta balade, căntece de-alea bătrăneşti!", spun oamenii locului cănd ii intrebi dacă işi mai aduc aminte cine este Alexandru Cercel.

MĂRTURIE. Alexandru a invăţat să cănte de mic. Cu 17 ani inainte de Răscoala ţărănească de la 1907, el cănta la nunţi cu tatăl său. I-au intrat in sănge căntările bătrăne cu rădăcini adănci ce merg pănă spre jumătatea secolului al XIX-lea. A păstrat prospeţimea căntecelor de atunci, căntăndu-le mereu, chiar dacă lumea se schimba, chiar dacă tehnica şi progresul prevesteau un alt fel de a fi. A incercat totdeauna să afle alte melodii noi, la fel de frumoase. Le povestea cercetătorilor de la Institut, in 1957, despre felul in care işi improspăta repertoriul: "Nu se există căntece care să nu le cănte ţăranii. Multe le invăţam şi noi de la ei. Ei dacă merg şi lucrează la pădure, se intălnesc acolo mai mulţi din alte locuri, din Ardeal, din alte părţi, şi invaţă căntece fel de fel.

Ne intreabă dacă ştim bunăoară un căntec. Dacă noi nu-l ştim şi il ştiu ei, ni-l căntă, şi noi după ei, cu vioara. Si dacă nu l-am prins imediat ii rugăm să ne mai spună vorbele".

"TINERETUL RĂDE". Alexandru Cercel le mărturisea etnomuzicologilor că ii plac foarte mult doinele şi baladele. Dar chiar de atunci, de la jumătatea secolului trecut, apetitul publicului pentru astfel de căntece era in scădere. Iată ce spune căntăreţul care ii uimea pe toţi cu interpretarea originală a baladelor: "De vreo 10-15 ani au inceput să dispară căntecele bătrăneşti.

Şi haiducii au dispărut. Oamenii de acum nu mai cred in haiduci. Dacă un bătrăn comandă un «Radu Anghel», tineretul răde şi zice: «Ce-mi spui mie poveşti? Cine a fost Radu lu’ Anghel?». Se cer alte căntece, nu haiduceşti. Sunt prea de jăluire. Bunăoară, dacă unul e necăjit şi cere «Lie, lie, ciocărlie» ceilalţi ii spun: «Ce, mă, numai tu eşti aici? Te jeleşti la masă?»".

Lui Cercel i-a plăcut să cănte şi jocuri, mai ales că in zona sa natală erau unele deosebit de frumoase şi de aprige care necesitau şi virtuozitate in interpretare. El avea nu doar dragul de a le cănta, ci şi măiestria de a le zice bine cu vioara. Şi pe acestea le invăţa de la bătrăni sau de la alţi lăutari ai locului. "Jocurile mi-au plăcut mult de tot. Fel de fel: brăuri, hore, ungureşti. De toate ştiu. Şi jocurile se invaţă ca şi căntecele. Unul de la altul invăţăm. De cănd s-a pomenit lumea s-au băgat căntece in jocuri. Doine de codru, romanţe, ce vrei… Se ia după secunda (acompaniament - n.r.) mai mult, după ţambal. Cu vocea te iei după secundă, care se ţine şi ea după felul jocului", povestea Cercel.

IN BUCUREŞTI. Din insemnările specialiştilor in folclor care au vorbit cu rapsodul muscelean aflăm pe unde a fost angajat să cănte: "Am căntat şi la Bucureşti, la local, pănă in 1905. Pe lăngă Piaţa Mare, in trup de vară. Erau negustori de arie care duceau ţuica la Bucureşti şi voiau lăutari de ţară". Aşadar, venea la Capitală adus de negustorul din Cămpulung care voia să audă tot căntece de-ale locului său.

"Venea negustorul aici şi ne angaja", povestea Cercel. "Eram două viori, ţambal, cobză, contrabas şi căntăreaţă. Acolo ne puneau să căntăm numai căntece naţionale, nu căntam romanţe. Căntam şi io cu gura şi tovarăşii ăilalţi. Căntam pe rănd". Insă mărturiseşte cu regret că baladele nu erau preţuite: "Căntecele astea bătrăneşti nu le-am căntat la Bucureşti. Nu le-a cerut nimeni. Am căntat şi cu naiul, in formaţie. Nu se mai cănta de vreo 15-20 de ani, dacă au murit cei care ştiau şi alţii nu s-au apucat să-l inveţe…".

Singurele inregistrări cu Alexandru Cercel ne-au rămas din 1957. Se păstrează la Institutul de Etnografie şi Folclor "Constantin Brăiloiu" din Bucureşti.

"Instrumentele le cumpărăm de la Bucureşti. Erau şi aici librari care aduceau. La Stancu Zărnescu. Eu le mai reparam dacă se zdrăgănea, la tovarăşi. Mai puneam şi arcuş. Şi acum mai repar instrumente, mai ales viori. De la nimeni n-am invăţat. Dacă mi s-a spart vioara, am văzut de mic cum le repară altul, am căutat şi eu să fac la fel. Fie să inlocuiesc părul la arcuş, să subţiez feţele. Am vreo cinci-şase viori şi nu le dau nici cu o mie de lei bucata"

Alexandru Cercel

Un erou in familie Numele Cercel se găseşte incrustat pe monumentul eroilor din centrul comunei: Iosif Cercel, mort in 1919. Era fratele lui Alexandru, căntăreţul. Numele Cercel se mai află scris şi in cartea "Neamuri din Boţeşti de ieri şi de azi" a profesorului Constantin Dinu, un pasionat de istoria locurilor, care a cercetat arborele genealogic al fiecărei familii din sat.

Ion Ştefăniţă, contrabasistul din taraful lui cercel

Contrabasistul lui Alexandru se numea Ion Ştefăniţă, era născut in Cămpulung, dar fusese dat de suflet la muzicantul Ion Enache din Bughea de Sus. Ştefăniţă era romăn, ca şi Alexandru, dar a fost dat la o familie de ţigani lăutari. "De la dănsul am invăţat să cănt (de la Enache - n.r.), am căntat intăi la cobză, atuncea nu era p’aci nici ţambal, nici contrabas, şi acu’ au ieşit acordeoanele. Am căntat la cobză vreo 20 de ani, la contrabas cănt tot cam de 20 de ani. Am invăţat de la muzicanţi buni, Cristea, el cănta aici in oraş cu contrabasul. Carte ştiu patru clase", spunea el etnologilor. Ştefăniţă a avut zece copii. Soţia lui era din Stoieneşti şi provenea tot dintr-o familie de lăutari. Ştefăniţă spune şi pe unde a căntat şi cu cine: "Am căntat cu Ion Enache, bătrănu’, Gheoarghe Boanţă, Nicolae Mărşan şi alţii. Din Bughea de Jos, Mărşan ăsta era cel mai renumit, era bun muzicant. La Răul Doamnei am căntat, pe la Nucşoara, Domneşti şi pe la Şirea, Fundata, Moeciu, Bran".

"Am căntat la contrabas la Constanţa patru ani la rănd, prin 1926-1939, după aceea am plecat la Bucureşti. Am stat vreo două luni pe Oituz, la un restaurant. Aşa am mai căntat peste tot, la nunţi, la cumetri, la baluri, serbări, am căntat şi aici in Cămpulung pe la restaurante. Numai in timpul sezonului. La contrabas am invăţat secunda de la Cristea, se bătea incă mai ceva, in contrabas cu arcuşul inainte. Secundă deosebită făceam la ungurească, brău, sărbă. La cobză secunda merge mai mărunt decăt la contrabas"

Ion Ştefăniţă

"al lui neştiutu"...

Primul Cercel din Boţeşti a fost Ghiţă, tatăl lui Alexandru, care s-a aşezat aici cu familia in jurul lui 1860. I se spunea "al lu’ Neştiutu’", pentru că nu se cunoştea de unde vine, ne spune profesorul Dinu. Acum nu mai este in sat decăt Ion, fiul unei surori a lui Alexandru. Toţi ceilalţi s-au mutat fie la Cămpulung Muscel, fie la Bucureşti, fie in alte părţi. Un fiu al căntăreţului, Constantin, de 75 de ani, care are două fiice, trăieşte in Bucureşti. De asemenea şi o soră a lui, Olimpia, mai in vărstă, trăieşte tot aici.