Documente salvate

Opera lui Dimitrie Gusti a trecut prin mari încercări. Multe dintre realizările sale au fost aruncate la propriu în lada cu gunoi.

Doamna Georgeta Stoica, doctor în etnologie, omul care şi-a dedicat cea mai mare parte a vieţii cercetării satului românesc, dar şi păstrării operei de căpătâi a lui Dimitrie Gusti, Muzeul Naţional al Satului, este unul dintre cei care au salvat documente esenţiale. "Este foarte interesant că, din toată opera lui Gusti, singurul lucru care a rămas concret şi care poate fi văzut este Muzeul Satului, deşi, atunci când a fost conceput, nimeni nu s-a gândit că acesta va fi lucrul cel mai de preţ şi singurul care va rămâne; pentru că biblioteca s-a dus, la universitate, din fostul seminar n-a mai rămas nimic".

Astăzi, muzeul nu mai este aşa cum îl concepuse Gusti. "Fiind sociolog, s-a gândit la un muzeu în care să facă o demonstraţie de viaţă în mediu rural. Aşa că a adus oameni din localităţile din care fuseseră luate şi gospodăriile şi i-a pus să locuiască în ele. Idee interesantă, dar distrugătoare pentru patrimoniu. Pentru că atunci când obiectele pe care le ai şi le foloseşti, în mod firesc ele se uzează şi dispar." Oricum, oamenii aceia, ţăranii aduşi la oraş nu puteau trăi ca la ei în sat. Acolo aveau pământul, aveau animalele şi toate celelalte pârghii ale unei vieţi normale.

"Pentru a sta în muzeu erau plătiţi. Unii au rămas până prin 1955, pentru că la ei în sat nu mai aveau nimic. Erau plătiţi ca supraveghetori. Este adevărat, nu mai locuiau în muzeu, Focşa le găsise unde să stea. Pentru că şi asta a fost o mare problemă. Nu au locuit numai ei acolo." În timpul războiului şi imediat după, muzeul a avut viaţă grea. "Când s-a cedat Basarabia, pentru că veneau foarte mulţi oameni dintr-odată şi statul nu avea unde să-i plaseze, din generozitate, zic eu, Fundaţia a oferit casele din muzeu pentru cazarea refugiaţilor din Basarabia, până îşi găseau ceva mai bun."

Însă mulţi refugiaţi au stat mult timp în case. "A fost foarte greu să se elibereze construcţiile, după ce muzeul a primit un director ştiinţific. Iniţial avea doar un administrator care se ocupa de acei ţărani. Era chiar o cârciumă în mijlocul satului unde se făceau horele." După război s-a pus problema demolării muzeului. "Focşa are acest mare merit că s-a aşezat în faţa muzeului - venise primarul Capitalei cu buldozerele să-l dărâme. Nu s-a mişcat de acolo, iar primarul nu a îndrăznit să treacă peste Focşa cu buldozerul. Era un mare curaj la vremea aceea!"

Cine credeţi că ne-a salvat Muzeul Satului ca să-l putem vedea noi astăzi? "Focşa s-a dus la minister, a vorbit cu un consilier sovietic, care de fapt decidea tot în materie de cultură. El l-a susţinut pe Foşca. Ei erau şi au rămas naţionalişti şi el a zis: «Domnule, specificul unei ţări trebuie salvat». Şi aşa a salvat muzeul."

După acest episod care putea fi tragic a urmat o perioadă mai bună când s-au putut aduna case de prin sate, s-au primit bani pentru restaurarea lor şi chiar bani pentru a fi înlocuit tot inventarul care fusese distrus sau deteriorat. "Atunci s-au făcut campanii mari de cercetări, noi ne duceam câte trei-patru luni pe vară pe teren, îşi aminteşte doamna Stoica. Muzeul salvat avea să devină salvatorul unor comori irepetabile.

"La un moment dat s-a ajuns la concluzia că Moldova este prea puţin reprezentată. S-a reorganizat terenul şi, în locul caselor din Moldova care erau unde este astăzi gospodăria Câmpul lui Neag (aceea cu ocol întărit), s-a făcut un nou sector moldovenesc. Între timp începuseră lucrările de la Bicaz şi atunci a fost salvată biserica de la Răpciuni şi alte două construcţii de acolo. Ele sunt unicele documente din sate foarte vechi care au dispărut pentru totdeauna."

ŞOC ŞI BUCURIE
"În această activitate de restaurare, de aducere de construcţii, de completare a inventarului, într-o zi, umblând noi prin podul unei case de la Argeş, am văzut un morman de documente. Nici nu am ştiut la început ce sunt. Erau nişte dosare. Presupun, pentru că nimeni nu ştie sigur cum s-a întâmplat, că atunci când s-au desfiinţat la Universitate seminarul şi Fundaţia, în mare grabă au fost luate şi puse undeva la adăpost. Unde să le duci la adăpost? Într-un pod, la muzeu, unde era evident că nu ar fi fost căutate."

"A fost o întâmplare fericită, pentru că în pătulul acela nu umbla nimeni nefiind obiecte. Erau dosarele cercetărilor echipelor monografice ale lui Gusti." Au fost salvate din pod, unde s-ar fi putut "îmbolnăvi", ar fi putut mucegăi, dar nimeni nu a putut striga fericit că au fost descoperite! Au fost duse în linişte într-un depozit şi abia după '90 s-a început cercetarea lor. "Nu s-au înregistrat atunci tot din motive tactice, pentru că până la reabilitarea lui Gusti nu puteai nici să publici, nici să vorbeşti despre el. Ulterior, ele au fost înregistrate, iar acum le publicăm." Au apărut volume cu cercetările de la Fundu Moldovei, Drăguş, Nereju.

Un alt episod norocos a fost acela în care, fotografii realizate în timpul campaniilor monografice au fost salvate. "Eu şi Focşa căutam nişte publicaţii mai vechi pe care să le obţinem pentru bibliotecă fără să le plătim. Cineva de la minister ne-a spus că în subsolurile de la Casa Scînteii sunt depozite de cărţi care trebuie lichidate. Nu am găsit cărţi, dar într-un colţ, o stivă de cutii de carton din care se ivea nişte sticlă. Ne uităm şi vedem că erau fotografii pe clişee de sticlă! Focşa, care participase la cercetări, le-a recunoscut imediat. Nişte muncitori ne-au spus că putem să le luăm, că şi aşa trebuie să scape de ele! Le-am dus la muzeu, le-am curăţat, le-am conservat şi abia în 2003, cu ajutorul Ambasadei SUA am reuşit să le restaurăm ca la carte."

"Trebuie să publicăm aceste documente, spune doamna Stoica, să mai vadă şi tineretul de astăzi ce a fost. Unele lucruri am mai reuşit să le vedem noi prin anii '50 pe teren. Atunci deja nu mai existau multe dintre cele văzute de echipele lui Gusti. Aşa cum astăzi nu mai există ce am găsit noi. Toate acestea sunt documente istorice. Şi casele din muzeu sunt documente istorice, pentru că în zonele de unde au fost aduse nu mai există tipul acesta de case. Sigur, şi eu sunt de părere că monumentele trebuie păstrate in situ, dar, dacă noi nu le aduceam în muzeu, multe erau dispărute pentru totdeauna".