Drumul bun este cel lung

Îl ştia tot Maramureşul. Din nunţi şi botezuri putea strînge o tîrnă de bani. A preferat studiile şi o masă la cantină.

Îl ştia tot Maramureşul. Din nunţi şi botezuri putea strînge o tîrnă de bani. A preferat studiile şi o masă la cantină.

În accepţia multora, Grigore Leşe era pe drumul cel bun spre realizare. Un loc călduţ în societate şi cîştiguri si­gure. Chiar dacă pentru a-şi cum­păra fagot făcuse credit, el ajunsese di­rector de Casa de Cultură în Tîrgu Lă­puş după ’90. “Gata. Cîntă şi tu pe la nunţi, ho­reşte la botezuri şi ia leafa. E de ajuns. Cel mult, cîntă pe unde mai ai tu chef să faci cultură, da’ nu mult că strici ideea de ansamblu”. Un text imaginar, dar rezumativ pentru si­tua­ţia lui Grigore Leşe de după liceu, după şa­se ani la Lăpuş şi încă vreo 15 în Tîrgu Lăpuş. În­tre timp, pe la 25 de ani se însurase. Cu Voi­chiţa. Avea un fiu, Ciprian. Era şi o perioadă de boemie, dar pentru Leşe nu era de ajuns. “Mă îmbătrîneau gîndurile de atunci”, explică Leşe.

O NOUÅ ETAPĂ. “După 15 ani m-am hotărît să plec la Cluj. O clipă nu abandonasem studiile muzicale, fagotul. Am hotărît să vin la Academia de Muzică din Cluj. La 37 de ani, în 1991, m-am înscris la o facultate de interpretare, la zi. Am lăsat baltă tot ce am avut înainte şi am luat-o de la zero, pentru că am vrut să studiez, la Facultatea de Instrumente şi Canto”. De admirat. 37 de ani, cu nevastă şi copil. Dar nu se termină aici povestea. La Cluj, Leşe cel pe care toţi spuneau că-l apreciază, pe care l-ar fi pus să cînte la nunţi ca pe lăutar... pe acest Leşe nu l-a ajutat nimeni cu nimic. “Am stat în cămin cu elevi de 18 ani, fiecare cu fiţa lui! A înţeles cineva asta? Am stat cu 8 absolvenţi de liceu în cameră, 5 ani! În tot timpul ăsta eu am trăit doar cu banii din Bursă! Eram invitat să cînt pe bani, la nunţi, la botezuri... am refuzat tot! Nu am vrut aşa ceva! Nu am vrut muzică populară! Eu mă dusesem acolo să-l studiez pe Bach, nu să cînt populară”.

Să recapitulăm. 37 de ani. Boboc. Student cu bursă.

Citește pe Antena3.ro

Un instalator care făcea reparații într-o vilă a găsit 30 de kilograme de monede de aur. Proprietarul nu știa ce comoară are în casă

STUDENŢIE GREA. “Voichiţa la Tîrgu Lăpuş era angajată la Clubul Copiilor, a vrut să vină şi ea la Conservator. Şi eu acolo, la cămin, în anul IV am dormit în paturi supraetajate. Eu cu soţia dormeam în patul de jos şi băiatul în patul de sus. A intervenit cineva pentru mine să-mi dea măcar o garsonieră pentru căsătoriţi în Cluj? M-a invitat cineva pe mine la masă dintre «marile valori» care spun acum că suntem colegi? Nimeni! Mîn­cam la Can­tina George Coşbuc cu copiii de clasa I şi la Cantina Seminarului ­Teologic că acolo era mîncarea ieftină. La Cluj nu am primit nici un pachet de nicăieri! A trebuit să mă descurc. Aşa trebuie analizat Leşe. Eu la facultate nu aveam absenţe, se întîmpla însă să fiu singurul prezent la unele cursuri. La Istoria Artei de exemplu. Mi-a folosit cursul. Merg prin lume şi ştiu şi eu să recunosc o ­biserică, un stil”, completează Leşe tabloul unui episod dureros din viaţa lui. Pe Costel Busuioc, “Mecenii” spun că nu l-au cunoscut. Pe Leşe îl ştiau, dar degeaba. Nu-i interesa “ăsta” de horea muzica ţărănească. Nu-i zgîndărea la suflet cu muzica lui, îşi pierduseră sufletul pe drumul spre mărire.

Mulţumirile lui Leşe

Pentru că recunoştinţa e floare rară, îmi place întotdeauna să amintesc oamenii care au crezut în proiectele mele. În pe­ri­oada în care am fost profesor în Lăpuş, singurii care mi-au înţeles frămîntările şi starea au fost Sînziana Pop, poeţii Ioan Alexandru, Adrian Păunescu şi Cezar Ivănescu, compozitorul Mihai Moldovan şi dirijorul Marin Constantin. În vremea studenţiei din Cluj mi-au fost alături compozitorul Valentin Timaru, prof. univ. Barabas Bela, prof. univ. Marc Aurel, prof. Popescu Ioan. La Bucureşti îmi sunt aproape: directoarea canalului TVR Cultu­ral, Daniela Zeca-Buzura, echipa emisiunii “La Porţile Ceriului”, coregrafa Liliana Iorgu­lescu, Horia Roman Patapievici, echipa ICR cu care lucrez la proiectul “Ultimii Rapsozi”, Marius Tucă şi Jurnalul Naţional.

Muzica e specială

• Jurnalul Naţional: Aveaţi în sînge muzica tradiţională, o cîntaţi şi atunci puteaţi trăi liniştit din interpretarea ei şi totuşi aţi vrut să studiaţi la Conservator Bach, Beethoven...

Grigore Leşe: “Da. Pentru că altfel nu se poate. Numai în mintea unora e posibil aşa ceva. Cum pot eu să ştiu ce este valoros şi ce nu? Ţăranul din vatra satului nu conştientizează ce cîntă. El cîntă dar nu ştie de ce o face şi nu tot ce cîntă este valoros. Eu aveam nevoie de asta, să ştiu cum să fac o selecţie a valorii. Eu pînă nu am făcut Conservatorul nu am avut linişte, mă îm­bătrînea gîndul acesta”.

La 42 de ani şi-a dat Li­cen­ţa. Tot atunci a oferit pri­mul recital de muzică tra­di­ţională susţinut în Aca­de­mia “Gheor­ghe Dima” din Cluj.

“Veneam dintr-o comunitate ţărănească, unde am învăţat de toate: să horesc, să joc, să povestesc. Aceste lucruri nu se învaţă în Conservator. Am adus în Cluj o lume pe care puţini o cunoşteau. Se întîmpla imediat după ’89, cînd lumea alerga în toate direcţiile: Caritas, titularizări aiurea, concursuri cu uşile închise.

Pe acest fond, chiar dacă eram student la fagot, s-au folosit de prezenţa mea în Conservator pentru a putea susţine proiectul de înfiinţare a unui modul de folclor. În acest context, am fost solicitat să rămîn în Academie după terminarea studiilor. Nu ştiu, poate comportamentul meu din perioada aceea sau poate exigenţa mea profesională i-a determinat să găsească “alte soluţii”. Drept urmare, m-au picat la Masteratul “Culturi Tradiţionale” (înfiinţat în anul acela), iar cele două locuri – ambele neocupate în Cluj – au fost retrimise la Minister.

M-am pregătit temeinic pentru anul următor... dar ­surpriză: Masteratul “Culturi Tradiţionale” era deja des­fiinţat şi nu am mai avut unde să dau examen.

Era clar că pentru Cluj eram deja un personaj incomod. Deci, Masterat nu vreţi? Atunci, doctorat! Am fost admis la Doctorat în urma un exament exigent şi, după susţinerea primului referat, în 2001 m-am mutat la Bucureşti.

Mi-am schimbat atitudinea faţă de mine, faţă de de viaţă şi faţă de oamenii din jurul meu. Rezultatele mele cred că se văd. Ce s-a mai întîmplat pe la Academia din Cluj? Au înfiinţat învăţămîntul muzical la distanţă, catedra de canto popular, secţia de dansuri populare, de instrumente populare... au “înscăunat” profesori...

Oare trebuie instituţionalizat cîntecul din vatra satului? Prin acest demers eu consider că se ştirbeşte prestigiul Academiei de Muzică “Gheorghe Dima”, unde există profesori eminenţi şi unde s-au format muzicieni care au dus faima şcolii clujene în lumea întreagă.”