Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
În interpretarea lui Kwasi Kwarteng însă, eșecul nu provine din teoria monetară a lui Law, ci din arhitectura instituțională a sistemului pe care a încercat să-l construiască: o bancă națională și o companie comercială integrate într-un mecanism financiar unic.
În eseul „Vizionarul care a falimentat Franța”, Kwasi Kwarteng - fost cancelar al Exchequerului în guvernul Liz Truss - îl privește pe John Law nu ca pe un aventurier excentric, ci ca pe primul om care încearcă să pună în practică o idee ce va marca întreaga modernitate financiară: organizarea creditului, a datoriei publice și a piețelor într-un mecanism instituțional unic. În interpretarea sa, problema nu se află în teoria monetară a lui Law, ci în arhitectura sistemului pe care acesta încearcă să-l construiască. „Marea greșeală a lui Law a fost că a încercat să facă prea mult”, notează Kwarteng, iar această ambiție se materializează într-o construcție instituțională fără precedent, în care o bancă națională și o companie comercială ajung să funcționeze ca două componente ale aceluiași mecanism financiar.
În 1716, Law fondează Banque Générale, o instituție care, luată separat, ar fi putut moderniza radical finanțele franceze. Banca era inițial o instituție privată, dar succesul ei rapid determină statul francez să o transforme, în 1718, în Banque Royale, moment în care bancnotele emise de bancă devin garantate direct de coroană. Kwarteng observă că „înființarea unei bănci funcționale în Franța […] avea potențialul de a transforma modul în care statul francez opera”. Banca introduce moneda de hârtie într-o economie sufocată de lipsa metalelor prețioase și de o datorie publică ale cărei dobânzi ajung să egaleze venitul național. În logica lui Law, „comerțul și banii depind unul de celălalt”, iar Franța are nevoie de lichiditate pentru a respira. Până aici, proiectul este coerent, modern și perfect compatibil cu ceea ce fac astăzi băncile centrale.
Dar în paralel, Law creează Compagnie d’Occident, viitoarea Companie Mississippi, o entitate care acumulează monopoluri, drepturi comerciale, controlul asupra tutunului, asupra Monetăriei Regale și, în cele din urmă, asupra unei mari părți a datoriei publice franceze. Cele două instituții ajung să se alimenteze reciproc într-un mod care elimină orice mecanism de control. Kwarteng formulează limpede această simbioză periculoasă: „Combinarea operațiunilor unei bănci naționale cu activitățile unei companii comerciale a fost o greșeală fatală”. Mai mult, el explică faptul că „natura interconectată a celor două instituții a făcut ca banca să fie puternic stimulată să tipărească bancnote pentru a susține valoarea acțiunilor”.
Banca finanțează cumpărarea acțiunilor companiei prin credit și emisiune monetară, compania absoarbe și restructurează o mare parte din datoria statului, iar statul garantează banca. Sistemul devine astfel o structură de dependență circulară între stat, bancă și piața de capital, în care stabilitatea monedei ajunge să depindă de prețul acțiunilor unei companii.
Rezultatul este o expansiune monetară fără precedent. În aproximativ un an și jumătate, masa monetară crește de la aproximativ 40 de milioane la aproape un miliard de livre, iar acțiunile Mississippi se multiplică de douăzeci de ori. Sistemul devine dependent de propria hipertrofie. Când guvernul intervine în mai 1720 și decide scăderea administrativă a prețului acțiunilor, întregul mecanism financiar construit pe hârtie se dezintegrează. Bancnotele își pierd valoarea odată cu acțiunile, iar încrederea - singurul activ real al sistemului - dispare instantaneu. Law este forțat să demisioneze și să părăsească Franța, iar țara rămâne cu o neîncredere structurală în finanțele moderne, care o va dezavantaja în competiția cu Marea Britanie.
Unghiul pe care Kwarteng îl deschide, surprinzător de actual, este că Law nu eșuează pentru că tipărește bani, ci pentru că creează o structură în care banca devine dependentă de valoarea unor active speculative și tipărește bancnote pentru a susține prețul acțiunilor. Într-un asemenea sistem, credibilitatea monedei nu mai este ancorată în încrederea publică sau în soliditatea instituției emitente, ci în evoluția bursieră a unei companii. În clipa în care prețul acțiunilor Mississippi începe să scadă, bancnotele își pierd instantaneu credibilitatea, pentru că ele sunt percepute ca simple extensii ale acelor active volatile. Moneda încetează să mai fie un reper stabil și devine ea însăși un activ speculativ, vulnerabil la fluctuațiile pieței. În limbajul economiei moderne, dacă bilanțul unei bănci centrale ajunge prea încărcat de active riscante, încrederea în monedă devine identică cu încrederea în acele active. Este o lecție pe care epoca post-2008 o redescoperă dureros, iar Kwarteng o formulează explicit atunci când afirmă că Law „poate fi văzut ca un precursor al relaxării cantitative”.
Experimentul lui Law dezvăluie câteva adevăruri care depășesc epoca lui. Banii nu sunt neutri, ci o promisiune politică: pot fi multiplicați enorm fără probleme, până în clipa în care promisiunea devine necredibilă. O bancă centrală poate crea lichiditate și creștere pe termen scurt, dar nu poate crea singură încrederea care susține moneda. Iar atunci când instituțiile financiare devin prea strâns interconectate, mecanismele de frânare dispar. Kwarteng subliniază că banca lui Law, luată singură, ar fi putut transforma finanțele franceze. Eșecul nu este inevitabil, ci instituțional: vine din suprapunerea rolurilor, nu din teoria monetară.
În final, Kwarteng îl prezintă pe Law ca pe un vizionar care înțelege înaintea epocii sale rolul creditului și al lichidității. „Băncile centrale moderne, conștient sau nu, sunt moștenitoarele sale directe”, subliniază el, iar această afirmație capătă greutate dacă privim nu doar la emisiunea de monedă, ci la riscul mai profund al arhitecturii instituționale. Law nu este doar un avertisment moral despre hybris, ci un precursor al dilemelor financiare ale prezentului: ce se întâmplă când banca centrală nu mai este arbitru, ci jucător? Ce se întâmplă când statul devine piață, iar piața devine stat?
Răspunsul, în 1720, este prăbușirea. Întrebarea, în 2026, rămâne deschisă.
P.S.: O precizare independentă de spusele lui Kwasi Kwarteng este aceea că sistemul lui John Law nu e o simplă schemă de tipărire excesivă de bani, ci un proiect mult mai radical, prin care el încearcă să transforme datoria publică într-un activ de capital tranzacționat pe piață.
Law propune o soluție surprinzător de modernă: conversia datoriei statului în acțiuni ale companiei Mississippi. Compania primește monopoluri comerciale, veniturile comerciale ar trebui să susțină dividendele, iar acțiunile devin astfel o formă de capital național. Practic, datoria statului este transformată într-un capital privat tranzacționabil pe piață. În această logică, datoria publică nu mai este doar o povară fiscală, ci baza unei piețe de capital capabile să mobilizeze resurse și să stimuleze creșterea economică. Ideea seamănă remarcabil de mult cu modul în care funcționează capitalizarea piețelor moderne.
Citește pe Antena3.ro
