Flaut, rock şi o baie de lumină

Din spatele scenei auzea vacarmul sălii. Erau mii de oameni extaziaţi. El, flautistul şcolit la Conservator, trebuia să dea piept cu fanii "Irişilor". A intrat pe scenă şi... o senzaţie unică l-a învăluit! Intră în vulcan şi stăpâneşte-l dacă poţi!

Într-o dimineaţă, pe când rememora impresiile ultimului său recital de flaut, muzică clasică, Ion Bogdan Ştefănescu a primit un telefon cu urmări memoriale, de lungă durată... "Ai vrea să cânţi cu Iris? O să avem repetiţii, partitură, totul o să fie ca la carte, o să fie bine, vrei?" Luat prin surprindere, flautistul răspunse: "Da!" Ce-a urmat...

POŢI SĂ STĂPĂNEŞTI URGIA?
Aşteptând să intre pe scenă, I.B. Ştefănescu se gândea că n-a văzut partitura promisă, nici repetiţiile pe care le dorea şi, iată-l totuşi, cu flautul său fermecat, aşteptând să instrumenteze "Floare de Iris" - piesă superbă a rockerilor de la Iris. Îmbrăcat la sacou, unul mai de... "luptă", asculta în spatele scenei ceea ce pe scenele sale obişnuite, cele ale muzicii clasice, nu avusese încă ocazia să întâlnească. Unde îi erau spectatorii lui cuminţi care până şi aplauzelor le dau drumul cu măsură? Unde erau concertele lui liniştite? Oare ce-l aştepta?

"Am intrat în scenă. Am avut un şoc foarte puternic. Energia aceea, care venea din partea publicului, era foarte puternică, aproape că am fost orbit! Erau şi luminile de scenă, noi practic eram într-o baie de lumină şi un hău nesfârşit din care auzeai ţipete, fluierături, urlete! Ăsta este rockul! Senzaţia este extraordinară, recunosc. În Sala Palatului intră 4.000-5.000 de oameni! Am cântat în săli mari, dar cu public de muzică clasică care stă pe scaun liniştit şi aplaudă. Aici, la Iris, era vacarmul de pe lume! Rock! Vacarm de stadion! Dinspre public venea un flux de energie, de bucurie, destul de greu de dus de un muzician. Ei sunt obişnuiţi aşa, dar eu când am intrat şi am primit ovaţiile acelea m-am cam speriat şi chiar am avut emoţii!", rememorează muzicianul.

Ca să fie treaba bună, ceva trebuia să meargă rău, nu? Când povesteşte acum, după atâţia ani, flautistul zâmbeşte. Dar atunci, numai Ion Bogdan Ştefănescu să nu fi fost!

"Problema mare a fost că, nerepetând, cei de la sunet nu m-au luat şi pe mine în seamă. Nu am avut monitor, nu am auzit nimic din ce am cântat! O senzaţie pe care n-o s-o uit toată viaţa mea! Pur şi simplu am dat din clape şi am cântat ce ştiam! Norocul meu a fost că eu am făcut cu mâna mea ce aveam de cântat. Eu ştiam foarte bine ce trebuie să cânt. Auzind ritmul şi pe Cristi care cânta lângă mine, am putut să mă ghidez. Senzaţia este absolut oribilă! Auzeam doar nişte chitare, toba şi pe Cristi cântând, dar eu nu auzeam absolut nimic! În sală s-a auzit foarte bine. Pe măsură ce cântam eram din ce în ce mai panicat. Aveam senzaţia că e vina mea, de ce nu se aude, nu-mi sună mie flautul? Percepeam publicul, dar el oricum aşa este obişnuit la concertele astea, să ţipe, să urle, se bucură! Cred că orice s-ar fi întâmplat, şi dacă nu m-aş fi auzit, eu eram acolo şi era bine. Când Cristi a strigat Ion Bogdan Ştefănescu şi publicul a strigat. Probabil că eu ar fi trebuit să fac o cadenţă, cum am văzut că fac ei, când începe chitaristul să cânte, dar am tăcut, m-am speriat! Oricum, cred că şi momentul acela de suspans a fost bun", povesteşte Bogdan Ştefănescu.

Poate cea mai mare recunoaştere a reuşitei sale a fost chiar reacţia fiicei sale. Una pe care orice părinte şi-o doreşte când vrea ca ai săi copii să fie mândri de el. "Fetiţa mea avea pe atunci 3 ani. Am primit şi eu discul şi am mers acasă să-l ascult. Fetiţa mea voia mereu să asculte momentul acesta în care se striga «Ion Bogdan Ştefănescu»! Îi plăcea cel mai mult".

POVESTEA, LA ÎNCEPUT
Telefonul de la care a început povestea "Iris" pentru flautist a venit de la Mihai Godoroja, organizatorul evenimentului. "Mi-a spus despre ce este vorba în proiect şi că dacă voi accepta mă va căuta cineva şi mi se va da o partitură. Asta m-a interesat foarte tare. Eram curios să văd o formaţie de rock, cum scriu ei o partitură! Adevărul este că n-am primit-o niciodată. Şi ce-am făcut acolo am făcut eu. A fost o provocare", povesteşte Ştefănescu.

După câteva zile l-a sunat un alt muzician, pianistul celor de la Iris, Florentin Milcoff. Fost coleg de liceu cu Ion Bogdan Ştefănescu.

"Am fost la el acasă şi mi-a pus piesa pe care trebuia s-o cânt. Întâmplător era o piesă pe care eu o iubesc foarte tare din repertoriul celor de la Iris «Floare de Iris». M-am bucurat că mi-au dat mie piesa asta. El a fost sincer cu mine şi mi-a spus: «Tu eşti conservatorist, fă-ţi tu ce ştii că este mai bine, nu stau eu să-ţi scriu nimic pentru că nu are rost. Eu o s-o aranjez, o să fie şi cu orchestră, o combinăm şi cu coarde»".

PARFUM DE SECOL AL XVI-LEA
La prima repetiţie, flautul acompaniind "Floarea de Iris" a produs senzaţie. După cum povesteşte Bogdan Ştefănescu, Cristi Minculescu a exclamat încântat: «Extraordinar, Anglia secolului al XVI-lea!». "Adevărul este că erau inflexiuni care te puteau trimite cu gândul în zona aceea şi m-am bucurat că el a remarcat asta. Se şi preta muzica lor la aşa ceva". Bucuria muzicianului vine şi din faptul că de Cristi îl leagă o prietenie veche al cărei start s-a dat în casa Moţului, Florian Pittiş.

Deschis la baierele sacului cu vorbe, Bogdan Ştefănescu recunoaşte că până să vină proiectul "Athenaeum" nu se gândise niciodată că ar putea cânta cu veteranii muzicii rock din România, Iris. Tot el recunoaşte că acest proiect a fost foarte bine gândit şi primit de public.

O COMBINAŢIE UNICĂ
"Eu cred că acest melanj e bine venit în clipa aceasta pentru viaţa noastră muzicală. O dată că şi aceşti muzicieni de rock capătă o anumită emoţie pe care eu am simţit-o cântând cu ei. Muzica lor fiind şi bine gândită şi foarte melodioasă se pretează la astfel de combinaţii", explică muzicianul.

Pe de altă parte, Bogdan Ştefănescu îşi mărturiseşte emoţia trăită în spectacolul desfăşurat la Sala Palatului. Să observe anvergura pe care o poate avea succesul de public în România a fost o lecţie importantă pentru muzicienii de muzică clasică care i-au acompaniat pe "Irişi". "Mulţi dintre noi suntem mai cunoscuţi în afară decât în România pentru ce facem  noi. Aici în ţară mult mai puţină lume ia contact cu ce fac muzicienii clasici. Până la urmă e o reclamă bine făcută şi pentru noi. Ambele laturi ale acestei colaborări se îmbină foarte bine. Eu nu sunt un tip încorsetat în principii, din contră, am o mentalitate foarte lejeră în abordarea muzicii, şi cred că întotdeauna astfel de combinaţii vor fi foarte bine primite".

Un proiect îndrăzneţ
"Îmi aduc aminte cu plăcere de acel concert şi colaborarea mea cu aceşti minunaţi artişti, care se numesc Iris. Am fost onorat să particip alături de ei, dar şi de invitaţii  acestora în acel memorabil concert, care s-a numit «Iris Athenaeum»", afirmă Traian Ichim, dirijorul orchestrei din Braşov şi al orchestrei de la megashow-ul "Irişilor". Sunt amintiri de peste ani, amintiri ale unui dirijor ajuns în plinătatea carierei. Atunci, spune Traian Ichim, "Eu eram la începutul carierei, iar trupa Iris era una din cele mai apreciate şi consacrate formaţii din România, toţi membrii acesteia, pe lângă calităţile incontestabile de mari artişti, mi-au demonstrat că sunt foarte deschişi, pe parcursul colaborării noastre, fiind mereu aproape de mine, sprijinindu-mă şi dându-mi curajul să realizez ceea ce mi-am propus. La început mi s-a părut un proiect foarte îndrăzneţ, cu o doză foarte mare de noutate pentru România, cu toate problemele de ordin tehnic pe care le implică un astfel de show, impactul, însă, pe care l-a avut acest spectacol în viaţa muzicală românească în anul 2000 a fost unul major".