Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Ei bine, da! Leonard Cohen, poetul. Puţini dintre cei familiarizaţi cu munca lui au ajuns pînă la operele literare ale canadianului. În mare parte, pentru că acestea au apărut pe piaţa românească abia în 2003.
Ei bine, da! Leonard Cohen, poetul. Puţini dintre cei familiarizaţi cu munca lui au ajuns pînă la operele literare ale canadianului. În mare parte, pentru că acestea au apărut pe piaţa românească abia în 2003.
La începutul carierei sale, Cohen afirmă că “aspiră să ajungă
un poet minor” şi nu mai mult de atît. Astăzi, succesul său pe plan literar şi
muzical depăşeşte cu mult asemenea aşteptări. Talentul artistului de a explora şi
exploata sentimentele umane, de a crea stări şi imagini şocante sau cel puţin
percutante impune un aer de prospeţime ce se simte atît în proza şi poezia, cît
şi în muzica lui Leonard Cohen.
Editura Polirom a fost cea care în 2003 a scos pe piaţă două dintre operele de maturitate ale lui Leonard Cohen: “Joaca preferată” şi “Frumoşii învinşi”. Ambele romane au fost scrise de Cohen la începutul anilor ’60, pe cînd nu avea în “bibliografie” decît două volume de poezii.
ROMANCIER. “Joaca
preferată” (“The Favourite Game”, 1963) este prima carte prin care celebrul cîntăreţ
Leonard Cohen se anunţă ca romancier. Tipic prin elementele autobiografice,
romanul iese din normele convenţionale prin modul în care autorul concepe “joaca”
personajelor sale. Detalii reale compun circumstanţe fictive, figurile feminine
şi diverse alte obsesii care domină bună parte din versurile lui Cohen îşi află
aici preistoria caleidoscopică. Pe de o parte, roman al despărţirii de tinereţe,
al momentului în care memoria devine mai importantă decît încrederea în
nemurire, “Joaca preferată” depăşeşte, pe de altă parte, linearitatea printr-o
viziune abisală, în care autorul îşi priveşte cu un umor sec şi tandru ironicul
personaj-scriitor-cîntăreţ, vorbind despre sine la persoana a treia şi scriind
sau trăind un roman parcă bazat pe un jurnal lucid al obsesiilor şi căutărilor
poetului real şi fictiv.
Pe de altă parte, romanul “Frumoşii învinşi” (“Beautiful Losers”, 1966) este una dintre cele mai cunoscute scrieri experimentale ale anilor ’60. Naraţiunea este construită în jurul a trei personaje legate între ele prin complicatele fire ale iubirii: naratorul – specialist în istoria unui trib indian care de-a lungul întregii sale existenţe a pierdut toate bătăliile –, soţia sa Edith şi F., un fel de guru modern, purtîndu-l pe cel dintîi pe căile unei iniţieri cu o finalitate neclară. Planul contemporan al naraţiunii se suprapune peste reconstituirea de către naratorul fără nume a istoriei unui personaj real, Catherine Tekakwitha, singura “piele roşie” canonizată de Biserica Catolică. Romanul alternează pasaje de un splendid lirism cu fragmente descriind o sexualitate exacerbată. Ulterior, cele două volume, epuizate, au apărut pe piaţă în 2008 în forma unei ediţii de lux.
POET. Şi pentru că
vorbim despre sexualitate, nu putem să nu pomenim şi de singurul volum de
versuri apărut (evident, tot la Polirom): “Cartea aleanului” (“Book of Longing”,
2006), noul său volum de poezii, îi urmează best-seller-ului apărut în 1993, “Stranger
Music”. Poemele, pentru prima dată reunite într-o carte, au fost scrise la Mt. Baldy şi
Los Angeles, Montreal şi Mumbai. Excelent concepută,
această uimitoare colecţie de poezii este însoţită de ilustraţiile provocatoare
realizate de autor, care se întrepătrund în mod emoţionant şi neaşteptat cu
poezia atemporală, meditativă, adeseori de un umor negru. “Cartea aleanului are
tonul, anvergura şi aerul marţial al finalului de carieră”, scrie Mircea Mihăieş.
“E în egală măsură recapitulativă şi prospectivă, dînd impresia că închide şi
deschide, prin cele peste o sută şaizeci de poeme şi patruzeci şi trei de
desene (cele mai multe autoportrete), o etapă în creaţia poetului. Strategia e
cît se poate de limpede: alături de desene, adică de imagine, e convocat şi
sunetul, pentru a obţine harta în relief a unui suflet niciodată tămăduit. În
mod esenţial, poezia lui Leonard Cohen este una de dragoste. Contrariat,
respins, dezamăgit, înşelat, abandonat, poetul nu se poate desprinde de fascinaţia
iubirii. La ora în care tînjirea a luat locul faptei şi reflecţia a înlocuit trăirea,
aproape că n-ar mai fi nimic de spus. Şi, totuşi, într-una din confesiunile suscitate de propria sa creaţie
recentă, Leonard Cohen a găsit singurele cuvinte care ar fi trebuit rostite: «Dacă
avem noroc, îmbătrînim»“
Citește pe Antena3.ro
“Există oare vreun alt
roman atît de irezistibil şi care să surprindă cu atîta acuitate anxietăţile
tinereţii ca «De veghe în lanul de secară»? Fără îndoială, acesta este «Joaca
preferată», volumul de debut al lui Leonard Cohen. Una dintre cele mai bune
zece cărţi canadiene ale secolului al XX-lea”
Globe and Mail
“«Frumoşii învinşi»
este o lectură fascinantă, cel mai viu, mai captivant şi mai curajos roman
modern din cîte mi-a fost dat să citesc”
Michael Ondaatje
“Strălucitor,
exploziv, un izvor nesecat de talent... James Joyce n-a murit, ci trăieşte în Montreal sub numele de
Cohen şi priveşte lumea prin ochii lui Henry Miller”
Boston Sunday Herald
“Demersul românesc,
bazat pe o propulsie erotică necontenită, nu e însă o înscenare gratuită, un
scenariu exhibiţionist, ci explorarea atentă a complicatelor relaţii dintre
personaje care, înainte de a exista într-o carte, sînt de găsit în realitate”
Mircea Mihăieş
Cohen, cavalerul tristei figuri
N-am ajuns la Cohen aşa cum a făcut-o majoritatea generaţiei mele, adică prin muzică. Normal, aşa ar fi fost: fac parte din exact acea generaţie care a dansat primele “bluesuri” pe baladele lui Cohen. Tocmai de asta am şi privit cu neîncredere “Joaca preferată” şi “Frumoşii învinşi”, singurele două romane ale trubadurului. Neîncredere care s-a transformat, progresiv, în uimire, stupoare, admiraţie necondiţionată. Acum traduc “Let us compare mythologies”. Pentru sufletul meu, cum se zice. A contribuit la capitularea mea necondiţionată în faţa lui Cohen şi cartea excepţională a lui Mircea Mihăieş: cred că e singura “biografie” (pun ghilimele pentru că nu e neapărat o biografie, ci mai curînd un ghid sentimental) care se citeşte obligatoriu pe muzică.
Cohen a avut, spre deosebire de ceilalţi soldaţi ai plutonului său (Bob Dylan, Joan Baez, Janis Joplin), alura unui Don Quijote picat pe planeta zbuciumată a anilor ’60, fără strop de oportunism, fără pretenţii mari de a deveni lider spiritual, ci mai curînd un veşnic rănit, menestrel sfînt, gata oricînd să-şi arate rănile încheieturilor oricui era dispus să-l asculte.
Evoluţia lui de la poezie, roman pînă la incantaţiile tulburătoare datorită cărora a cunoscut, tîrziu, celebritatea e mai puţin şocantă decît ar părea la prima vedere. Toate aceste forme de comunicare au în comun caracterul de confesiune sacră, amestec crud de autoironie şi de resemnare, revoltă şi capitulare. Drogurile, băutura, femeile (etern motiv de suferinţă pentru tînărul, maturul şi bătrînul Cohen) şi-au depus fiecare cîte o cută adîncă pe chipul celui care scria într-un poem definitoriu pentru toată creaţia sa: “Motivul pentru care scriu/ e să fac ceva/ la fel de minunat precum eşti tu”. Adică tu sau eu, sau... lucru rar sau chiar inexistent atît în lumea literaturii sau a muzicii – un artist care se gîndeşte în permenenţă la celălalt, cititorul, ascultătorul... Primeşte şi tu acest vals, Leonard...
