“Viaţa nu este dată ca să dezertezi”

Gabriela Melinescu a fost singura femeie care i-a refuzat cererile în că­să­torie şi tot singura care l-a părăsit definitiv.

Însă iubirea, pre­ţuirea şi admiraţia pe care i le-a purtat continuă şi azi. Atipică printre muzele care i-au marcat viaţa şi opera, Ga­briela Melinescu şi-a urmat propriul destin pentru ca mitul Nichita să se umani­zeze şi, poate, “să-i plouă zborul, cu pene”.

Jurnalul Naţional: Care a fost primul spi­rit care v-a influenţat?

Gabriela Melinescu: Primul poet văzut de mine a fost Bacovia, era foarte bolnav şi trăia pe Strada Plopul cu tei. Era bătrîn şi bolnav şi cînta la vioară, iar soţia lui, Agatha, şi cu fiul lor, Gabriel, frecventau un cerc literar unde mă duceam şi eu de foarte devreme. Prima oară l-am văzut în curte cînd cînta la vioară, toate astea le-am descris. Miron Radu Paras­chivescu a scris despre mine în “Contemporanul”. După aia, cînd a fost vorba să-mi scoată o carte, urma să-mi scrie prefaţa şi m-am dus la el, la Vălenii de Munte, unde trăia cu soţia lui, Elena. Pînă la urmă, Paraschivescu a preferat să facă unei alte poete prefaţa, nu mie. A găsit că arta mea poetică nu era şi a lui... Nichita a fost omul cel mai important şi noi am trăit împreună. Cînd l-am cunoscut eram deja cunoscută, publicată, lucram la revista “Steaua fără nume”, la revista “Luceafărul”. Era timpul lui Ioan Alexandru, Adrian Păunescu, Constanţa Buzea, eram şi colegă cu ei. Era o perioadă foarte plă­cută, cînd Adrian şi ­Con­stan­ţa erau împreună, eram cu toţii bine şi îndrăgostiţi unii de alţii. Nichita era un om extraordinar, generos cu toată lu­mea, cu toţi poeţii, copi­lăros, fragil, dar de o anume exigenţă. Ce mai, era o excepţie şi a fost şi mai tîrziu. Cu toate că mai tîrziu a fost mai greu pentru el, s-a de­gradat şi datorită noilor prie­teni. Era timpul cînd era prie­ten cu Matei Călinescu, de exemplu, cu Cezar Bal­tag, Gabriel Dimisianu, Nicolae Breban, foarte mulţi. Era un grup de intelectuali de primă clasă.

Cele mai bune vo­lume ale sale (“Necuvintele”, “11 elegii”, “Oul şi sfera”, “În dulcele stil clasic”) da­tează din perioada în care aţi fost împreună. Se spune că dvs. l-aţi făcut cu adevărat poet, că sîn­teţi cea mai importantă femeie din viaţa lui...

S-ar putea (zîmbeşte apa­rent distrat). Eu sînt ultima persoană care poate să ju­dece lucrul ăsta. Avea deja talentul în el, eu poate doar l-am ajutat să iasă la su­prafaţă.

“Era foarte, foarte posesiv”

Nu v-a cerut în că­să­torie?

Citește pe Antena3.ro

Blocaj la negocierile pentru Guvern. Surse: Nu s-au înțeles pe împărțirea ministerelor

Ba da, ba da, dar era deja căsătorit (n.r. – cu a doua soţie, Doina Ciurea, din 1962). Toţi bărbaţii mei erau deja căsătoriţi cînd i-am cunoscut. Dar nu era numai dintr-o singură parte. Tot timpul se pune vina pe fe­mei, dar e un clişeu nedrept la adresa femeii. Nu te în­dră­gosteşti de una singură, decît dacă te îndră­gos­teşti şi celălalt nu îţi răs­punde. Atunci ori este nebunie, ori o iubire platonică. Dar între noi n-a fost asta, a fost reciproc. Noi nu eram căsă­toriţi, aşa că nu eram obli­gaţi, nici eu, nici el, să stăm împreună. Nu îmi era obli­gat cu nimic şi nici eu lui, cu toate că el credea că eu îi sînt obligată (rîde). Era foar­te, foarte posesiv, ca orice om care iubeşte, dar bărbaţii români sînt şi foarte macho. Însă Nichita era liber pentru că, într-adevăr, la intensitatea la care trăia era mereu căutat şi iubit. Ce mai, trebuia să fiu cuminte, să fiu aca­să, în timp ce toată lu­mea dorea să fie cu el...

Cînd a intervenit ruptura? V-a rugat să nu plecaţi şi v-a spus “Dacă o să fii nefericită cu noul tău bărbat, nu uita că eu te pot face fericită”.

Ruptura s-a produs puţin înainte să plec în Suedia. Dacă am fi stat tot timpul împreună, nu ne-am fi des­părţit niciodată, spre răul meu (zîmbeşte uşor ironic). Cred că a fost foarte bine pentru mine că am plecat, pentru că să trăieşti boem toată viaţa... Poate merge cît eşti tînăr, dar mai tîrziu e foarte distructiv, nu e recomandat pentru femeie. Ea este cea care face totul şi se transformă cu timpul într-un fel de soră de caritate, cineva care îşi neglijează total persoana. Cred că viaţa nu este dată ca să de­zertezi. Mai ales femeile la­tine se sacrifică bărbatului, dar în Nord nu există aşa ceva. Femeia e foarte ocrotită din toate punctele de vedere, cu toate că există încă ne­dreptăţi care i se fac pe plan social.

Ca o ironie a sorţii, l-aţi cunoscut pe soţul dvs., editorul Rene ­Co­eckel­berghs, chiar de ziua de naştere a lui Nichita Stă­nescu, la 31 martie 1974 (n.r. – cu care se­măna şi fizic, fiind acelaşi gen nordic, dar o variantă mai angajată şi mai luptă­toa­re, aşa cum apare în “Jurnalul suedez”)...

Nichita l-a întîlnit pe Rene (n.r. – decedat brusc în 1989, în urma unui in­farct), care i-a publicat două cărţi de poeme la editura lui, traduse excelent. La tradu­cerea lor am contribuit şi eu. Se plă­ceau foarte mult, absolut, absolut. Rene era editorul lui Zaharia Stancu, a fost editorul lui Panait Istrati mai întîi. A venit în România ca să-i ceară lui Stancu drepturile de editare la romanul “Ce mult te-am iubit”, care i-a plăcut foarte mult şi a cerut să cunoască şi scriitori români. Eram şi eu pe listă. Apoi Nichita i-a dat drepturile de publicare în toată Scandinavia...

“A murit prea repede pentru Premiul Nobel”

Se ştie că dvs. şi Rene Co­eckel­berghs aţi luptat susţinut pentru ca Nichita să primească Premiul Nobel, la care a şi fost no­minalizat în 1980. De ce credeţi că nu a avut şansa de a-l cîştiga?

Pentru prima oară Ni­chita a fost publicat de editura noastră cu prefeţele poetului Artur Lundkvist, care era preşedintele Acade­miei Suedeze. Deci avea şanse foarte mari să ia Nobelul. Este greu, nu aşa cum îşi închipuie unii ro­mâni că se dă şi se aranjea­ză, nu e chiar aşa, pentru că voturile sînt libere. Era o problemă de timp şi Nichita a murit prea repede, după părerea mea, aşa cum poate şi Marin Sorescu ar fi avut şanse dacă nu ar fi murit prea re­pede. Trebuie să re­zişti şi în timp, asta a fost. Dar acum sînt alţi scriitori ro­mâni extraordinari care me­rită acest premiu, nu îmi per­mit acum să le spun nu­mele. În Suedia, o ţară mică, dar bogată, literatura ro­mână este destul de cu­nos­cută, deşi e o limbă de mică circulaţie. Au fost pu­blicaţi poeţi într-o antologie a lui Dan Shafran, poe­mele Ilenei Mălăncioiu, ale Denisei Co­mănescu, a fost publicat ro­manul lui Mircea Cărtă­rescu “Orbitor”... Văd nerăbdarea asta cu care se vrea un premiu Nobel în Româ­nia.

Trebuie spus că suedezii aşteaptă, au şi ei complexul ăsta al Premiului Nobel, în mod paradoxal. Lucrurile nu sînt simple, aşa cum ar declara un membru al Aca­demiei Suedeze. Trebuie să înţelegem că şi pentru un premiu mic al unei reviste sînt atîtea in­trigi şi atîtea certuri în jurul lui. Orice am face, în orice moment, intră şi factorul hazard. Ceva se poate întîmpla, ceva ne poate tulbura.