Fildeşii lui Alifantis

VECHI AMINTIRI BĂTÂND DIN ARIPI ● Jumătate grec, un sfert machedon, un sfert ro­mân. Un "elefant" pe care Ni­­chita Stănes­cu ne îndeamnă "Să smulgem fil­deşii din Ali­fan­tis/ Şi din Me­diterana tot ce a fost Atlantis".

Evdoxia şi Me­nelaus sunt răs­pun­zători de naşterea pe această lume a fiinţei care poartă numele Nicu Alifantis. Oameni simpli, şi-au crescut singurul copil cu multă grijă.

SUBLIM. I-au oferit o copilărie frumoasă, des­prinsă din vise, despre care Alifantis a şi scris câteva versuri: "Ajunul din copilărie, cu lumânări şi brad frumos/ Stând pe genunchii mamei, închizi pleoapa somnoros/ Nici o nuia în sac; o carte, atâta doar, de colorat,/ Şi-o pasăre de gumă ca să te uiţi la ea extaziat.// Ajunul din copilărie, prea iute dispărând în zbor/ Abia te joci şi râzi şi iată ţi se spune: «somn uşor!»/ Ţi-aduce mama o felie de pâine, să te linişteşti,/ Şi cu felia-n mână intri în visele copilăreşti.// Ajunul celor maturi; daruri de câte ori nu-ţi va da!/ Vechi amintiri bătând din aripi vor poposi în preajma ta/ Ajunuri vechi şi frunţi plecate s-au şters cu timpii fumurii/ Îmi place jocul de lumină din jocurile de copii".

Dintotdeauna i-a plăcut să se joace cu frumosul, să plăsmuiască, precum Nichita, cuburi minunate cu un colţ sfărâmat. "Să smulgem fildeşii din Alifantis/ Şi din Mediterana tot ce a fost Atlantis/ Să-l auzim cum cade cum şoimul cel vânat/ Leneş şi în cascade, într-un alt fel de păcat/ Când cântă parcă moare o taină dintr-un grec/ Şi tot ce e în mine zare arată a înec,/ Dar nu-n sărata mare, ci în ceva cu mult mai mare", i-a dedicat Nichita Stănescu un gând grecului.

Cel care deţine această mărturie în ori­ginal este nimeni altul decât Florin Zamfirescu: "Era exact în anul în care a murit Nichita, în 1983. Era ziua mea de naştere, 12 aprilie. I-am invitat la mine pe Nichita şi pe Nicu să-mi cânte. Eram foarte buni prieteni... Pe grec îl cunoscusem la Cenaclul Flacăra. Atunci ne-a invitat pe mine şi pe Colceag la Sala Palatului. Ne-a luat într-un wc şi ne-a cântat nişte piese. Ne-a întrebat dacă să le cânte pe scenă. Erau su­blime. Am rămas buni prieteni. Mi-a distrus şi o maşină. I-am împrumutat-o, să se ducă până la Brăila, şi n-a venit decât după o săptămână cu ea repa­ra­tă. Omorâse un cal. Deci, aveam o relaţie destul de strânsă (râde)... Ei bine, i-am zis lui Nicu să vină când poate de ziua mea. Şi a venit. I-am spus să nu se teamă, că am chitară! Nichita era în forma lui obişnuită, dicta poezii. Am avut inspiraţia să apăs pe un casetofon şi am prins 13 piese cu dedicaţie, printre care se afla şi una pentru Nicu. A fost o seară minunată! După mulţi ani i-am zis de casetă. A înnebunit, nu ştia de existenţa ei".

CU OCHII DESCHIŞI PE DRUMUL COPILĂRIEI
"Tatăl lui a fost funcţionar la şantierul naval. I-am văzut casa unde a copilărit, care era pe malul Dunării. A avut o copilărie frumoasă. A fost băiatul mamei, o mamă cu totul şi cu totul specială. Un personaj central în casă era «iaiaca», pe care am cunoscut-o. Iaiaca, în limba greacă, înseamnă bunică. Mama lui şi cu bunica vorbeau greceşte, iar Nicu, cu spiritul lui rebel pe care l-a avut dintotdeauna, n-a vrut să înveţe deloc greceşte. Iar paradoxul este că toată lumea i-a spus în permanenţă «grecul».

În momentele în care visează cu ochii deschişi cred că îşi aminteşte cum se dădea cu sania pe strada pe care a copilărit, spre Dunăre, spre dispe­rarea părinţilor, pentru că malul era destul de abrupt. Taică-său a murit foarte tânăr, pe la 55 de ani, se pare că dintr-o greşeală de diagnostic. Au fost doi părinţi care au avut multă grijă de el. A avut tot ce-i trebuia, de la sanie până la prima chitară.

Primul instrument la care a cântat a fost acordeonul. Când l-am cunoscut în armată am fost surprins că ştia să cânte la acordeon. I-a plăcut mereu să înveţe...

Dacă Panait Istrati ar fi avut un continuator pe linie muzicală, acela ar fi fost Alifantis. În el este un amestec de Occident şi de Levant! Şi fiecare parte se luptă să câştige majoritatea acţiunilor plus unul." (Aurel Mitran)