Distincţie

Îndrăgita Margareta Pâslaru a rămas cu parfumul "unui film cu o fată fermecătoare"…

L-a apreciat, l-a admirat şi l-a iubit pe marele Ştefan Iordache. Margareta Pâslaru e de părere că: "Se pot scrie cărţi, cântece, chiar un film s-ar putea face numai din povestirile colegilor lui, pe care i-a stimat şi alături de care a strălucit. Când regretatul regizor Lucian Bratu ne-a distribuit în pelicula sa, «Un film cu o fată fermecătoare», nu bănuiam complexitatea rolului, importanţa fiecărei replici ori dificultatea înregistrărilor ulterioare la post sincron. Dar lângă Ştefan personajul meu evolua cu aplomb, zilele de filmare aveau ritm, forţă, consistenţă; îl urmăream şi atunci când avea scene cu alţi actori".

REZONANŢĂ. S-au reîntâlnit în 1999 la Gala UNITER, iar în 2007 Ştefan Iordache a invitat-o în cadrul emisiunii "Geniali", care îi era dedicată. "Bucuria revederii, amintirile de pe platoul de filmare, faptul că filmul nostru fusese interzis la numai trei zile de la premieră, totul întregea atmosfera acelui moment, dându-i o încărcătură emoţională de zile mari... Tânărul Ştefan, alături de care jucasem în 1967, devenise «marele Iordache», apreciat şi iubit de întreaga naţiune.

Părul argintiu adăuga distincţie staturii lui, glasul avea o rezonanţă aparte, iar mâinile atât de expresive se odihneau pe braţul fotoliului, ca odinioară, în pauza de filmare», mărturiseşte interpreta.

FIRESC. Margareta Pâslaru evocă uriaşul talent al maestrului: "Talent prin care a creat roluri memorabile atât în film, cât şi în teatru. Sensibilitatea lui, muzicalitatea şi umorul rămân un etalon al valorii, un standard înalt, intangibil. Nuanţarea gestului era remarcabilă prin naturaleţe şi firesc, iar tonul vocii, când tăios, când blazat, alterna surprinzător cu privirea-i tandră".

O CALE PLINĂ DE CURSE
Procesul de creaţie al unui rol de comedie este mai complicat, mai lung... Infinit mai greu. Până să desenezi şi să te deprinzi cu masca, mimica, gestul, atitudinea, ca să stârnească şi râsul… oho, e o cale spinoasă, plină de curse, capcane. Iar în scenă, pentru a duce la capăt un personaj comic ţi se cere o concentrare şi o tensiune nervoasă paroxistică. Un coleg de liceu m-a-ntrebat "Ce-ai îmbătrânit aşa?". Şi eu am răspuns: "Joc comedie". La "Richard al III-lea" pierd la fiecare spectacol 2-3 kg, la o comedie mai mult. E greu. E dificil. (Ştefan Iordache, Revista Teatrul, 1986)

A MERS SPRE PIESE BUNE ŞI SPRE ROLURILE BUNE
Scena este chintesenţa vieţii. Iar actorului, slujitorul scenei, i se cere să fie de toate. Aşa spunea marele Ştefan Iordache în cadrul unui interviu acordat Revistei Teatrul în 1986. "Dacă voi «cronicarii» – continua el –, aţi fi coborât printre noi şi-n alte zile decât la premiere... la repetiţii... la pregătirea rolului... şi dacă domnii medici ar măsura consumul nervos, pierderea ponderală şi răsturnarea metabolismului şi la actori, nu numai la fotbalişti sau la aruncătorii de disc sau la tenismeni... Ehei, altul ar fi fost destinul nostru. Şi poate că am fi fost mai preţuiţi, dacă nu după talent, măcar după cantitatea de efort şi transpiraţie. După bătălia grea pe care o dăm pe teren... pe scenă. Mai ales atunci când jucăm comedie. Dar eu nu cred în catalogări pe «genuri». Eu cunosc doar Teatrul cu «T» mare. În el sunt cuprinse toate preferinţele mele, merg spre piesa bună şi rolul bun..."

COMEDIE ŞI DRAMĂ, DIN BELŞUG
Dragi i-au fost toate rolurile pe care le-a jucat. "Şi dragi mi-au fost şi insuccesele, nu numai succesele. Am jucat în «Ulciorul sfărâmat» al lui Kleist şi a fost un mare eşec. Şi încă mai iubesc acest personaj! Ca şi atunci, şi acum sunt mort după El. Şi pe urmă un insucces e un binevenit duş rece. E readucerea ta din nori pe pământ. Reconsiderarea unor dimensiuni. Reînnoirea unor unelte. Oricum eşecul e binevenit. Prefer o piesă în care să existe din belşug şi comedie, şi dramă şi, tragedie. Şi un rol în care să fiu silit să trec de la o stare la alta, de la un gen la altul", dezvăluia artistul în revista "Teatrul".