Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
România e din nou luată prin surprindere. La doi ani de la majorarea TVA, CAS şi a taxelor de proprietate nu mai merge nimic. Dar nu acest lucru e de mirare, ci de ce în Statele Unite, de pildă, impactul unor măsuri, pozitive sau negative, se transmite în 6 luni şi la noi e nevoie de doi ani? Pentru că SUA au pieţe şi aduc anticipaţiile în prezent. Au instrumente de hedging cu componentă timp, care cresc capacitatea de reacţie a economiei. La noi însă cei care administrează economia, în primele 6 luni stau şi se uită. Iar când văd că mai e lume prin cârciumi îşi zic că-i bine şi că nouă n-o să ni se întâmple. Da, dar problema e că până la urmă birturile s-au golit, au fugit dintr-o dată toţi clienţii. De aici se vede că atunci când n-ai pieţe reacţia vine cu întârziere, iar când se produce e exagerată, capătă aspect de “overshooting”.
Iată ce ne deosebeşte esenţial de americani când e vorba de orizontul de transmitere, fără a mai pomeni că ei au o economie robustă, flexibilă şi consum intern stabil, în timp ce volatilitatea indicatorilor de la noi vădeşte că nu suntem macrostabili. Dar fireşte că cele spuse până acum pot fi explicate mai bine cu ajutorul unor exemple. Când creditul neperfomant a ajuns la 2%, americanii au recurs la instrumente de piaţă şi au început să-l externalizeze. Nici spaniolilor nu le-a luat prea mult să reacţioneze şi au executat scurt 400.000 de proprietăţi, ceea ce le-a permis, în ciuda problemelor sistemului bancar, să menţină neperformanţa sub 10%. La noi însă creditele nepeformante tind spre 20% din totalul împrumuturilor şi asta pentru că problema nu a fost gestionată.
Altfel prezentând chestiunea, în 2009 se puteau vedea nişte credite neperformante de 8%, cam la cât se situau şi la sfârşitul anilor ’90, când România evitase “la mustaţă” incapacitatea de plată. Atunci acel procentaj era concentrat la Bancorex ca urmare a faptului că nu ne-am vândut ţara şi am preferat să “întreţinem” cu credit o economie decapitalizată, moştenită aşa din vremea comunismului. La jumătatea anilor 2000 au intervenit însă noi tipuri de finanţări, precum creditele ipotecare şi cele de consum, în condiţiile unei puteri de cumpărare cam la fel de scăzute. Cu atât mai mult trebuiau luate măsuri. Dar în loc să se execute garanţiile ca în modelul american sau spaniol pentru a fi procurate resurse, s-a decis oprirea creditării sectorului privat pentru a avea statul de unde să se împrumute. După care a apărut Programul Prima Casă pentru a se conserva preţul activelor, ceea ce a omorât şi puţina piaţă care mai exista. Fără credit, fără tranzacţii pe piaţa activelor imobiliare, volumul creditelor neperformante s-a dublat de la 8% şi chiar tinde să se tripleze.
Dacă încă nu s-a întâmplat nimic, judecând după “metoda” cu cârciuma, nu înseamnă că nu va avea loc mai târziu o reacţie exagerată, cu aspect de “overshooting”. Explozia de la Bancorex n-a putut fi evitată, dar măcar se putea învaţă ceva de pe urma ei.
