Academism, burghezie, epigoni

SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
E mult mai greu să-ţi scoţi din cap o învăţătură proastă decît să înveţi ceva bun pentru toată viaţa. Poţi trăi fără griji şi cu o învăţătură proastă, dar de dragul adevărului şi din respect pentru semeni merită să-ţi cureţi mintea de prejudecăţile şi de inepţiile cronicizate pe care ţi le bagă în creier cu sila un învăţămînt mărginit şi oportunist.

SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
E mult mai greu să-ţi scoţi din cap o învăţătură proastă decît să înveţi ceva bun pentru toată viaţa. Poţi trăi fără griji şi cu o învăţătură proastă, dar de dragul adevărului şi din respect pentru semeni merită să-ţi cureţi mintea de prejudecăţile şi de inepţiile cronicizate pe care ţi le bagă în creier cu sila un învăţămînt mărginit şi oportunist.

Felul în care mi s-a vorbit în anii mei de formaţie liceală şi universitară despre burghezie, despre academism şi despre epigoni a semănat cu o condamnare pentru crimă. Burghezia n-a fost stigmatizată numai conceptual, ci şi în tribunale. Burghezul e un  locuitor al burgului, e orăşeanul, omul nou. Viaţa, în comunitatea urbană, e fatal să fie deosebită de aceea din comunitatea rurală. Condamnînd burghezia, condamni oraşul şi orăşenizarea. Toate manualele şcolare, pe care am fost silit să învăţ, pînă ce am început să nu mai cred în aproape nimic din ce mi se servea de la catedră, vorbeau însă despre burghezie ca de o maladie grea a veacului al nouăsprezecelea, care trebuia rezolvată prin mijloace radicale. Burghezia trebuia stîrpită! Atît de puternic se instalase în subconştientul meu sila de burghezie, încît, după o vizită în casa unui coleg, despre care nu ştiam nimic, am avut o criză morală. Criza s-a declanşat cînd un profesor m-a întrebat, cu un aer punitiv: "Cum, ai fost acasă la burghezii ăia?!!". Am trăit o vreme cu sentimentul că sînt contaminat şi că toţi colegii mă privesc pieziş.

Apoi am învăţat c-a existat şi încă îi mai face un mare rău omenirii ceva la fel de dăunător progresului: academismul. A fi fost artist academic, portretist academic, profesor cu deprinderi academice constituia un păcat de care era sănătos să te ţii cît mai departe. Învăţam în şcoală că marii noştri oameni de cultură reuşiseră să se salveze la timp "din braţele academismului" şi de aceea ajunseseră mari. Formularea "din braţele academismului" era atît de frecventă, că îmi imaginam academismul ca pe o caracatiţă. Mă contraria cumva faptul că Republica Populară Română avea o Academie, dar nu mai avea academism. Totuşi, nu prea tare. Progresul stîrpise tumoarea burgheză din Academie şi aceasta se dăduse de partea progresului, a maselor largi. Academia stîrpea acum ce mai era de stîrpit, o dată cu burghezia, şi anume epigonismul şi cultura epigonilor.

Epigonii însă fac oficiul de propagandă a unei metode de creaţie inovatoare. Fără imitatori, fără discipoli şi urmaşi, ideile noi ar muri în grădina celui care le-a născut. De cînd e lumea au existat şcoli, cu magiştri şi discipoli. Ne-am găsit noi mai deştepţi să-i blamăm pe epigoni, pe agenţii neplătiţi ai geniului. Impresionismul e o inovaţie mondializată prin mii de artişti impresionişti, fiecare cu locul şi contribuţia lui în acest proces cultural de referinţă. Noi sîntem mîndri cu Grigorescu şi cu Andreescu, dar îi privim de sus pe grigorescieni şi andreescieni, ca şi cum nu le-ar fi sporit gloria maeştrilor, ci le-ar fi subminat-o.

Dicţionarul limbii române colcăie de cuvinte greşite al căror sens a fost deturnat. Cuvinte care ne îngreunează reeuropenizarea, fiindcă vedem lumea deformat, prin nişte ochelari ruseşti de babă ideologică.