Acasa, in Spania

Iar prapaditii Romaniei famelice, satui de promisiunile postdecembriste, au ales sa-si paraseasca vatra strabuna si s-o purceada in bajenie prin Europa avuta.

"Mario, vino fa-ncoa, ce dracu’ faci acolo?", se aude strident o voce guturala in tihna restaurantului din Toledo in care am poposit sa ne potolim foamea. Intorc capul mecanic si deloc bucuros, curios s-o vad pe duduia cu apucaturi de mahala. In bucataria localului cu denumire italieneasca, o femeie durdulie si sictirita, trecuta de treizeci de ani, impinge pe tejghea farfuriile cu mancare. Maria e chelnerita, romanca si ea. Intru in vorba cu ele si aflu ca ambele lucreaza de luni bune in Spania. Castiga rezonabil, si asta le ostoieste dorul de casa. "Acasa nu mai e loc pentru noi", isi striga mahnirea cele doua emigrante, care, intre comenzile clientilor, se "complimenteaza" reciproc in graiul pornografic al poetului Emil Brumaru. Strainatatea le-a dezinhibat, le-a eliberat din menghina neaosa a oprobiului public si, departe de "gura lumii" spurcate a obarsiei, isi permit aproape orice. Anonimatul ofera acest avantaj si imigrantii il exploateaza, adesea, ostentativ si trivial.

Ies afara si ma plimb pe stradutele inguste ale orasului-cetate, udate din belsug de o ploaie mocaneasca. Ma intersectez cu cativa barbati imbracati in salopete de zugravi, manjite de var si vopseluri. Dupa accent sunt moroseni. Ii las sa se scurga prin fata mea si-i urmaresc cu privirea pana cand dispar in dosul cladirilor intunecate. Un grup restrans de turisti se minuneaza romaneste de somptuozitatea catedralei ridicate de toledani pe vremea incendierii ogoarelor in vechile tari carpato-danubiano-pontice. Altii durau in piatra si sfidau cerul, iar stramosii nostri desavarseau civilizatia chirpicilor si-a paiantei...

Autobuzul spre Madrid e plin si drumul pare nesfarsit, sub stropii desi si agasanti. Motai molatic, invins de roseata plicticoasa a peisajului sarac in pete de pitoresc. Se circula greu, dar nimeni nu claxoneaza si nu da semne de nervozitate. In atmosfera de aparenta calmitate, fiecare asteapta cuminte sa se urneasca sirul de masini lung cat un sarpe mitic. Taiem arterele madrilene si ne foim holbandu-ne pe geamurile planse. Nu stim unde sa coboram si cerem explicatii in engleza vecinilor. Degeaba, acestia n-au habar de limba lui Shakespeare. "Mergeti pana la capat, iar de acolo luati metroul", ne ajuta o doamna tomnatica, care coboara in graba si se pierde in viermuiala cosmopolita. Nici n-am apucat sa-i multumim.

Nu-i deloc simplu sa te descurci in metrou (la fel mi s-a parut si in aeroport), constat incurcat si deodata, ma gandesc altfel la dezradacinatii sortiti sa supravietuiasca printre straini. Culoarele de trecere de la o linie la alta, ca si peroanele, sunt ticsite de oameni obositi si necajiti, veniti din Asia, Europa sau America de Sud sa castige o paine amara. Sunt tacuti si inexpresivi, ferecati in ei insisi, ca nu cumva sa-si piarda identitatea lor de meteci ai globalizarii. Stam in dreptul indicatoarelor confuze si cautam iesirea din labirintul subteran. "Folositi trenul albastru si ajungeti in Puerta del Sol", dezleaga misterul in care ne ratacisem o "Ariadna" cu vorbire moldoveneasca, ivita din multimea terna, cu chip nedeslusit. Cu o zi inainte, Madridul fusese asaltat de romani si, zarindu-i peste tot, marturiseam apropiatilor, cu un soi de mandrie toanta, ca Spania n-a mai trait un moment asemanator de la invazia maura. O navalire de data aceasta pasnica, diferita si de campania militara a Imparatului Traian, pornit in zborul imperial de langa Sevilla. "Armata tricolora" n-a plecat spre taramul de bastina al cuceritorului roman cu arme si-n suieratul belicos al capului de lup dacic si nici macar cu tuberculoze ori side, cum se ingrijoreaza xenofob occidentalii stafiditi de atatea spaime inchipuite. Asa au inteles ei, "soldatii" nevolniciei estice, "sa traiasca bine", emigrand in cele patru zari, pentru ca guvernantii de ieri si de azi, slobozind parsivul slogan, nu i-au fixat si spatiul de implinire. Iar prapaditii Romaniei famelice, satui de promisiunile postdecembriste, au ales sa-si paraseasca vatra strabuna si s-o purceada in bajenie prin Europa avuta. Desi ii ranim grajdurile si-i ingrijim copiii sau batranii, ii spalam veceurile si podelele, Apusul ne tabloidizeaza sovin si pritoceste moratorii prin care sa ne alunge din noul Paradis, un paradis al sperantelor disperate.

Pe stadionul "Realului", veneticii romani au tinut sa le arate gazdelor - nu doar fotbalistice - ca apartin unei natii talentate si viguroase, cu care se poate convietui netulburat. "Nu suntem niste salbatici, niste hoti si talhari, cum ne judeca unii la gramada, ci niste suflete pribege care si-au gasit refugiu in Spania", cam asta era mesajul nerostit al microbistilor damboviteni. Ce straniu suna "acasa, in Spania", caci milionul de romani se codeste sa se intoarca prea curand in tara Basescului Voda.