Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Cercetători în domeniul psihiatriei au concluzionat că evenimentele foarte dureroase ale vieţii lasă urme sau amprente emoţionale adânci în creierul nostru. Când învăţăm să ne fie frică de ceva, reacţiile de frică nu sunt procesate în neocortex, ci se formează direct în creierul emoţional şi rămân acolo. Oamenii de ştiinţă au observat pe imagini scanner că reacţiile cerebrale la „ascultarea” relatării despre evenimentul traumatizant din trecut arătau că creierul retrăia trauma, ca şi cum se petrecea acum.
Subiecţii erau conştienţi că aceea era doar o înregistrare a poveştii lor, dar creierul emoţional nu răspundea la cunoaşterea raţională. Amprentele evenimentelor dureroase ale vieţii pot rămâne uneori pentru totdeauna în creier, pot fi vindecate cu mare dificultate alteori şi, mai ales, este bine de reţinut că stimuli mărunţi, precum simplul fapt de a asculta chiar şi o poveste asemănătoare, retrezesc emoţia dureroasă înregistrată în creier.
Aceste cercetări ne pot ajuta, fie şi aflând numai despre existenţa lor, dar şi atunci când avem, deja, traume majore înregistrate în creierul emoţional. Aş spune că cea mai bună funcţie a lor este aceea preventivă; a preveni evenimentul dureros în relaţiile noastre de zi cu zi şi, în mod special, în relaţiile cu copiii. Pentru că primele percepţii despre lume şi viaţă vin din copilăria noastră şi se creează acolo, pentru că majoritatea oamenilor au suferinţe incredibile, a căror rădăcină şade aprig închisă în copilărie şi pentru că ştim cum reverberează amintirile dureroase până la adânci bătrâneţi, probabil că trebuie să creştem copii mai fericiţi.
Nu-i suficient să ne ameliorăm durerile emoţionale proprii, nu-i îndeajuns să înţelegem că aceste emoţii sunt amintiri ale experienţelor dureroase, dar avem nevoie să înţelegem că ele ne ghidează reacţiile la anumite evenimente de viaţă şi astăzi. Frica, de exemplu, este o emoţie pe care o putem trăi în copilărie într-un moment în care ne este ameninţată viaţa, dar creierul emoţional poate reactiva emoţia peste 20 de ani, deopotrivă în faţa unui cutremur, a unei inundaţii sau a unei situaţii în care cineva ne loveşte fizic sau psihic. Aceeaşi reacţie de frică poate apărea în avion, într-un lift sau în orice altă împrejurare care evocă chiar mărunte asemănări cu trauma iniţială.
Nu vreau să insist acum asupra emoţiilor dureroare, cât m-aş opri asupra necesităţii de a ne responsabiliza şi a genera mai puţină durere emoţională în jurul nostru (aş vrea să precizez că perspectiva din care scriu întotdeauna, ca şi acum, priveşte fiinţa umană, sufletul şi mintea, nu sistemele politice sau sociale, care pot avea adesea reguli de existenţă şi expresii cu totul diferite). Fiinţa umană, indiferent că-i vorba despre un rege, un preşedinte, un gunoier, o florăreasă, un pilot sau un savant, poartă în sine înregistrarea experienţelor de viaţă prin care a trecut în copilărie şi pe care le-a întărit, apoi, prin diferite experienţe asemănătoare, în principiu până pe la vârsta de 30 de ani.
Aceasta este – cred eu – perioada de înregistrare a experienţelor şi felul în care trăim în această perioadă contează enorm. Felul în care gândim şi alegem să depăşim momentele dificile ale vieţii, felul în care îi ajutăm sau nu şi pe alţii devine emoţie subconştientă, care ne va crea apoi reacţii automate, comportamente şi atitudini la ceea ce trăim azi. Cu alte cuvinte, ceea ce trăim în trecut va reapărea automat în relaţia cu diferiţi stimuli din prezent şi ne va determina într-un mod copleşitor. De aceea, intervenţia vindecătoare şi sigură are loc în perioada în care noi înregistrăm experienţele vieţii, adică în copilărie, în adolescenţă şi-n prima parte a tinereţii.
Să fim mai atenţi cu emoţiile copiilor, mai atenţi cu cei tineri, mai înţelegători şi mai înţelepţi în momentele de conflict, mai sensibili la suferinţa altora şi mai conştienţi de faptul că tocmai suferinţa emoţională dureroasă poate fi cauza celor mai urâte manifestări umane. Cele mai grozave acte de violenţă, cele mai triste întâmplări de viaţă şi reacţii umane dezastruoase au la rădăcini emoţii traumatizante din trecut, care se retrezesc şi solicită comportamente de apărare, transformate în violenţă. Mai multă iubire, mai multă bunătate, mai multă înţelepciune şi mai multă sensibilitate la durere vor însemna în viitor mai puţină agresivitate, mai puţină durere în creierul emoţional şi mai multă încredere în existenţă.
Citește pe Antena3.ro
