Antonieta cea frumoasă

În şcoala elementară, în clasa a V-a, am fost îndrăgostit în acelaşi timp de Anicuţa, de Gasparotti Aurelia, de Istrate Mioara, din prima bancă de la geam, de Clara Tanasof, dar şi de domnişoara învăţătoare Antonieta Şchiopu, care avea 26 de ani şi un metru optzeci şi cinci în înălţime.

Precizarea "în înălţime" e absolut necesară, deoarece, în mai bine de 60 de ani, câţi au trecut de atunci, domnişoara Antonieta a pierdut câţiva centimetri din statură, dar a compensat enorm în lăţime, în grosime şi în greutate, fapt care m-a făcut, întâlnind-o după atâta amar de vreme, să mă întreb oare de ce am iubit-o? Cred c-am fost topit după ea pentru că eram la vârsta când încercam să înţeleg ce mi se întâmplă.

Şi fiindcă nu reuşeam, iubeam fără discriminare în stânga şi în dreapta, tot ce se nimerea, dar şi pe alese. La doisprezece ani, era simplu să fii îndrăgostit. Nu dura mult, nu trebuia s-o şi dovedeşti, era destul să tânjeşti şi prin faţa ochilor să-ţi defileze toate fetiţele mai împlinite la trup din cartier şi din şcoală. Apoi, gata, puteai s-o ştergi la fotbal!

Cu domnişoara Antonieta însă, lucrurile se complicau, deoarece nu numai că mirosea ameţitor de la distanţă şi avea nişte ochi imenşi, de viţică visătoare, dar rochiile de pe ea mai mult îi dezveleau rotunjimile decât le ascundeau. Nu se îmbrăca mai îndrăzneţ decât celelalte învăţătoare şi profesoare, însă orice ar fi pus pe dânsa, efectul asupra imaginaţiei mele de băieţaş căruia începeau să i se definească simţirile era răvăşitor.

Domnişoara Antonieta era frumoasă la modul monumental, indiscutabil şi definitiv. E foarte probabil ca memoria mea să fi păstrat, după ce am terminat şcoala şi am plecat şi din oraş, doar înfăţişarea triumfantă a femeii de un metru şi optzeci şi cinci, albă, pieptoasă şi răspândind un parfum misterios, dens şi statornic, ca pe tiparul absolut al feminităţii.

Partea proastă cu bătrâneţea nu e că îmbătrâneşti. Tu te vezi zilnic în oglindă şi nu sesizezi deteriorările în continuitatea lor. Eşti exact cum ai fost ieri. Mult mai supărătoare şi mai descuranjantă e bătrâneţea celor apropiaţi. Iar a iubirilor de odinioară - o adevărată pedeapsă. Pe Antonieta Şchiopu am reîntâlnit-o, după mai bine de şase decenii, în tramvaiul 34. Voiam să ajung la uşa din faţă, asta voiau mai mulţi călători, însă trecerea era blocată de o persoană cât un munte, care se ţinea hotărât de ambele bare, din stânga şi din dreapta.

Ca şi cum ar fi vrut să ne avertizeze: Nu vă mai agitaţi, pe aici nu se trece! Am ştiut din prima clipă când şi-a întors faţa lată şi buhăită că era Antonieta. În clipa a doua n-aş mai fi fost sigur. În prima clipă, ceva din ceea ce fusese cândva chipul prelung şi alb ca marmura mi-a amorsat memoria. O adiere de memorie, ca o secvenţă rapidă amestecată într-un film lung căruia, spre sfârşit, îţi dai seama că i-ai uitat începutul. Am zis şoptit, cu buzele abia dezlipite, "Antonieta?", fără ca persoana să realizeze cine i-a rostit numele. Mai mult n-am îndrăznit. Ce să-i fi spus? Că nu mai rămăsese nimic din minunea de odinioară? Să fi strigat: Antonieta, dragostea mea! Antonieta s-a uitat pe rând, cu o privire amorţită, la fiecare, după care s-a dat leneş într-o parte, cât să ne strecurăm în jumătatea din faţă a tramvaiului, uitându-ne unii la alţii ca şi cum riscasem mult, dar avuseserăm noroc.