Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
În 1958, Ludwig von Mises explica, într-una din prelegerile sale ţinute în Argentina, la puţin timp după ce ţara sud-americană scăpase de Juan Domingo Perón, de ce e nevoie de investiţii străine. Pentru că atunci când un spațiu nu are suficient capital, de care depinde prosperitatea locuitorilor, singura variantă este să-l importe.
Numai că Argentina, în loc să ţină cont de mesajul liberal al lui Mises, îl readuce în 1973 pe Perón la putere. Nu o deține prea mult, dar suficient cât să-i confirme lui Ceaușescu, cu care se întâlnește în România, că naționalismul socialist este calea de urmat și Elenei Ceaușescu să-i ofere un model, cea de-a treia soție a președintelui argentinian, Isabel, al doilea om în stat și succesoarea lui Juan Domingo după moartea acestuia, survenită în 1974. Era o perioadă în care vecinii din Chile eliminau socialismul, pentru a schimba în cele din urmă armele pe economia de piață, iar Ceaușescu îi primea pe refugiaţii chilieni care luptaseră pentru justiție socială și le ridica blocuri de locuit în cartierul bucureștean Drumul Taberei.
La fel de important este însă că înainte de Isabel a fost Evita. Starul de cabaret Eva Duarte nu i-a sedus doar pe muncitorii, țăranii și soldații care au crezut în revoluția de sus în jos a lui Perón și pe care i-a mobilizat ca să-l elibereze pe acesta din detenție, ci și pe regizorul Alan Parker și scenaristul Oliver Stone, care au realizat în 1996 filmului Evita, după musicalul omonin al lui Andrew Lloyd Weber, care a câștigat un Oscar pentru cea mai bună melodie, cu Madonna în rolul Evei, devenită ulterior Perón și cu Antonio Banderas interpretându-l pe Ché Guevara.
Nu știu dacă am făcut bine că am început prin a-l prezenta pe Perón ca pe un „cultivator” de emoții, dar seducția maselor a reprezentat cel mai important element pe care s-a bazat. Evita își ajută soțul să devină pentru a doua oară președinte în 1951 și apoi moare, ceea ce e văzut ca un sacrificiu demn de musical și film, care face publicul să plângă (chiar dacă acesta e îndemnat să n-o facă în cântecul Don’t Cry for Me, Argentina).
The Economist îl prezintă pe Juan Perón ca pe un fan al lui Mussolini, și asta l-a făcut - completez - să accepte refugierea unui număr mare de naziști după război, chiar mai mulți decât a găzduit Getúlio Vargas în Brazilia, președinte și el în două rânduri și promotor al unei constituții semifasciste, inspirată din corporatismul mussolinian.
Și totuși Perón din patria lui Messi este „peste” Vargas din cea a lui Pelé, ca notorietate. El zice, potrivit The Economist, că se pune „în serviciul complet al adevăratului popor argentinian”. Eva îngroașă pastișa: „Nu vreau nimic pentru mine. Vreau să fiu doar scutul lui Perón și steagul poporului meu”. Iar în ultimul ei discurs, dinainte de a muri de cancer la 33 de ani, afirmă: „Voi face întotdeauna ceea ce vor spune oamenii”.
Citește pe Antena3.ro
Argentina este campioană mondială la fotbal, dar pe buza falimentului. Chile - în urma vecinilor de la est în perioada preperónistă, cu o populație mult mai mică - e stabilă economic și se dezvoltă! În momentul când în cel de-al doilea stat sud-american Chicago Boys - așa cum au fost denumiți de Milton și Rose Friedman - încercau să impună ideile sănătoase capitaliste, rezultatele nu au venit instantaneu, cam la fel cum s-a întâmplat și în Regatul Unit pe timpul lui Margaret Thatcher, căreia i-a trebuit ca să rămână la putere în 1983 o victorie militară asupra Argentinei pentru păstrarea insulelor Falkland, Georgia și Sandwich de Sud obținută și cu ajutorul informațiilor primite de la chilieni. Atât în Chile, cât și în Marea Britanie contează însă că a fost „formatat” definitiv spiritul în favoarea laissez-faire economics, esența free-market capitalism.
În perioada interbelică, Argentina era una dintre primele 10 cele mai bogate țări ale lumii. Dar acest lucru până prin anii ’40, când a venit la putere Juan Domingo Perón, care a militat pentru egalitatea socială, a naționalizat căile ferate, a crezut în corporatism, a găzduit un număr mare de național-socialiști, refugiaţi din Europa după cel de-Al Doilea Război Mondial. După care, în trecutul apropiat, Nestor Kirchner şi Cristina Fernández de Kirchner, soţ şi soţie, care au condus pe rând Argentina, cam în stilul Juan Perón şi Isabel Martinez de Perón, au desăvârșit sărăcia, venind la putere cu o platformă neoperónistă.
Înainte de Perón, cu mult înainte de a se vedea Ceaușescu cu el în 1973 la Băile Olănești, Argentina inventa tangoul, cu Carlos Gardel și „Por una cabeza” vârf de lance. Însă cam în aceeași epocă se remarca și la noi „Zaraza”, cântată de Cristian Vasile. Versurile lui Ion Pribeagu, pseudonimul literar al lui Isac Lazarovici, libretistul lui Constantin Tănase, i-ar putea pune cântecului eticheta de „tipic românesc”, precum sarma, ciorbă, musaca, ciulama. Numai că Zaraza e un tango pur argentinian, așa cum a fost numit în 1929, chiar de compozitorul Benjamín Tagle Lara, în plin liberalism economic.
Să fie thatcheristul Javier Milei „certificatul” Argentinei împotriva sărăciei?
