Arta de război

SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
Am văzut cîndva, sub semnătura unui pictor de la Studioul Artistic al Armatei, un tablou, pasămite patriotic, în care un român spinteca burta unui turc cu baioneta. Imaginea lui era o ruşine, pentru că făcea dintr-o omucidere o problemă de culoare şi de rafinament compoziţional. Mai era o ruşine şi pentru că glorifica drama unui biet ţăran pus să omoare, ca să nu fie omorît.

SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
Am văzut cîndva, sub semnătura unui pictor de la Studioul Artistic al Armatei, un tablou, pasămite patriotic, în care un român spinteca burta unui turc cu baioneta. Imaginea lui era o ruşine, pentru că făcea dintr-o omucidere o problemă de culoare şi de rafinament compoziţional. Mai era o ruşine şi pentru că glorifica drama unui biet ţăran pus să omoare, ca să nu fie omorît. În fapta omului care n-are de ales, care-i mînat de generali, de politicieni şi de conţopiştii armiei să moară cu turma în linia-ntîi nu e nici un dram de eroism. Artistul care ţine partea generalilor şi a politicienilor le mulţumeşte astfel pentru că n-a fost trimis la măcel. În ce mă priveşte, pun toate războaiele în aceeaşi oală, iar de argumentele istoricilor mi-e silă, tot aşa cu mi-e silă de cei care le pornesc. Iar pe artiştii – pictori, poeţi, graficieni, muzicieni etc – care iau comenzi de la armată îi socotesc lipsiţi de discernămînt, dacă nu şi de bun-simţ. L-am întrebat pe autorul tabloului, care aştepta să fie lăudat pentru lucrarea lui cu un sărman om de rînd ucigînd la comandă un alt sărman om de rînd, cum ar fi pictat scena, dacă ar fi fost vorba de frate-său sau de taică-său şi brusc pictorul m-a privit cu ură. Ca, de altfel, şi coloneii care se aciuaseră la acel Studio, în loc să se ocupe de soldaţi. Ideea era că mă consideraseră unul de-al lor şi mă dovedeam un uzurpator. Nici unul, dar absolut nici unul dintre absolvenţii institutelor de artă, care s-au angajat şi au activat toată viaţa, pentru un salariu sigur, la studiourile şi cabinetele culturale din armată n-au ajuns nume de prestigiu în artele lor. Şi nu numai la noi. Nicăieri în lume. Ca să scape de front, artiştii mobilizaţi în cel de Al Doilea Război Mondial au mers cu Batalioanele de propagandă prin vecinătatea bătăliilor, niciodată în miezul lor, şi apoi au participat la nenumăratele expoziţii organizate de Statul Major care ar fi fost să convingă ţara de eroismul militarilor români. Într-un album editat nu de mult de armată cu subvenţii ale Muzeului Militar Central sunt reproduse cîteva zeci de desene ale acestor "mobilizaţi în batalioanele de propagandă". Nici unul mai de Doamne ajută. Artisticeşte vorbind, nişte deşeuri semnate, însă de nume din linia-ntîi a artelor plastice interbelice. În excepţionalul său volum "Deceniul prăbuşirilor. 1940-1950", regretatul autor de reconstituiri şi reconsiderări majore în cultură şi ideologie, Mihai Pelin, are cîteva capitole despre batalioanele de propagandă. Artiştii mînaţi spre front n-aveau nici ei de ales. Din care cauză, ca să-şi apere numele şi arta în viitorime, au produs desene şi tablouri fără identitate. Toate o apă şi un pămînt şi toate fără nici un pic de vibraţie spirituală. Săracul Ciucureanu, ce emoţie să fi simţit el privind un tanc şi un ostaş cu gamela în mînă? Le-a consemnat pe o hîrtie, ca şi cum ar fi vrut să spună: Departe de mine toate astea şi să vă ia dracu pe toţi cu războiul vostru! Dacă am cumpărat volumul cu imaginile de pe frontul rusesc, am făcut-o fiindcă îmi susţine o convingere: Aceea pe care am scris-o aici.