Artisti de front

Am vazut cateva mape cu desene si acuarele realizate pe frontul din Rusia, in timpul celui de-al doilea razboi mondial, de pictorii nostri.

Multe din ele au figurat in expozitiile vremii si au avut regimul unui obol artistic controlat de Ministerul Propagandei dimpreuna cu Armata. Nici o imagine nu era mai de Doamne-ajuta, fapt de natura sa intrige. Unii din cei mai talentati plasticieni ai epocii pareau sa-si fi pierdut brusc harul. Singurul lucru de inteles in plansele acelea era absenta semnaturilor. Ca si cum artistii intuiau ca tot ce erau siliti sa faca venea contra intereselor artei lor. Dar se duceau in transee ori in zona de conflict fiindca n-aveau incotro. La nebunia generala se adauga si nebunia generalilor, care credeau ca, in razboi, pot decide si in creatie.

Din cand in cand, militarii cred ca se pot pune contra firii lucrurilor. In pictura, e in firea lucrurilor sa nu faci din ilustrarea unei scene, in care un om il sfarteca pe altul cu baioneta, o chestiune profesionala de culoare si de excelenta plastica. Nu exista coloristi de razboi, nici virtuozi ai penelului care infatiseaza, concentrati doar asupra sevaletului, explozii si grozavii din transee. Chiar si aparatele de fotografiat au manifestat un soi de neputinta pur umana la maceluri. N-au declansat. Pictorii nostri interbelici, nici ei n-au declansat. Mai mult, avand posibilitatea sa evite prima linie si grozaviile de acolo, au infatisat stangaci secvente militare, marginase, nu lupte. Secvente militare insemnand un ostean care-si usuca obielele la soare sau un tanc uitat intr-o cazarma.

Cand a fost cazul sa deseneze armament, artistii de front au dat imagini penibile, din care se vedea ca avionul si tunul erau pentru ei niste mistere cu care nu merita sa-ti bati mintea. In expozitiile cu scene de la fata locului ale artistilor "de front", nimic nu dovedeste ca ar fi fost de la fata locului. Au fost acolo sau pe aproape, dar au desenat mai degraba din amintirea unor planse istorice. Au refuzat sa priveasca in ochi realitatea, deoarece era un gen de realitate care nu interesa arta. Marea muzica n-are cum sa fie "de razboi", marea pictura nici ea n-are cum sa fie partinica, in sensul ca ai nostri merita sa traiasca, insa ceilalti trebuie ucisi, decimati, invinsi prin orice mijloace. Unele arte, cum ar fi bunaoara filmul, pot face si ideologie partinitoare. Din care cauza e indoielnic ca tot filmul trebuie sa se cheme arta. Dar pictura, muzica, poezia n-au cum sa fie neconditionat in slujba doar a unei parti din umanitate. Dovada ca nu se vor produce niciodata mari opere care sa glorifice invingatorii unui razboi, e ca nici nu s-au produs. Subiectul e ratat dintr-un inceput. Erau trimisi pe front, ca sa-i mobilizeze la sacrificiul suprem si prin imagini, pe soldatii sortiti mortii, niste oameni - artistii - care nu puteau fi, la randul lor, mobilizati decat ca victime. Urias nonsens militar.