Artişti sub acoperire

SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
Toţi securiştii care se ocupau de artişti o păţeau: de la pictori primeau tablouri şi deveneau colecţionari, pe actori – pentru că îi admirau pentru rolurile din teatru şi din film – îi îngăduiau, chiar dacă aceştia înjurau regimul şi le cereau vize ca să fugă în străinătate, iar cu scriitorii, securiştii care erau infiltraţi în lumea literară se făceau prieteni şi se apucau să scrie poezii, şi astfel ajungeau la mîna poeţilor, care, se ştie, sînt cam ciudaţi.

SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
Toţi securiştii care se ocupau de artişti o păţeau: de la pictori primeau tablouri şi deveneau colecţionari, pe actori – pentru că îi admirau pentru rolurile din teatru şi din film – îi îngăduiau, chiar dacă aceştia înjurau regimul şi le cereau vize ca să fugă în străinătate, iar cu scriitorii, securiştii care erau infiltraţi în lumea literară se făceau prieteni şi se apucau să scrie poezii, şi astfel ajungeau la mîna poeţilor, care, se ştie, sînt cam ciudaţi.

Rar se întîmpla ca un securist vrednic, desemnat să-i toarne pe artişti, să nu se strice, să nu se contamineze de la felul de viaţă al persoanelor pe care le urmărea şi le prelucra – cum se spunea în Securitate – informativ. Era ca un făcut: securiştii ştiau că n-aveau scăpare, dacă erau trimişi la artişti, că li se schimba viaţa şi că trebuiau să-şi ia gîndul de la promovări, dovadă – colegii lor care erau criticaţi mereu şi nu înaintau în grad, totuşi îi trăgea aţa spre lumea pictorilor şi a scriitorilor, pierdeau nopţile cu ei şi nu-şi mai scriau conştiincios rapoartele. Uneori, le îndulceau atît de tare, că şefilor li se făcea silă şi le-o spuneau de la obraz: Măi, ’lent Gîrjoabă, ce mama dracului se întîmplă, mă mamelucilor cu voi, că-i pupaţi în fund pe artişti?! Păi, de asta vă plăteşte statul, ca să publicaţi versuri cu pescăruşi şi apusuri de soare şi să vă umpleţi cu tablouri? Măcar ai strîns nişte tablouri frumoase?

Iar locotenentul Patramfil n. Gîrjoabă înţelegea aluzia şi le aducea şefilor peisaje şi pînze reprezentînd nişte flori într-un borcan. Bă, Gîrjoabă, ziceau atunci şefii, bă, nu-s chiar aşa de duşmani ai poporului pictorii tăi, că uite ce zambile şi zorele drăguţe ştiu să facă.

Nu erau nişte excepţii cazurile cînd securiştii le aduceau artiştilor salam şi brînză de la cantinele militare. Nu că artiştii ar fi murit de foame, dar brînza şi salamul, indiferent că e dictatură sau democraţie, merg cu votca, iar la mulţi artişti ziua de lucru începea cu una mică şi se termina cu ce mai era la fundul sticlei. Unor securişti, artiştii nu le mai spuneau ofiţeri acoperiţi, ci poeţi acoperiţi ori pictori sub acoperire. Nu-i de mirare că pictorii rămîneau cu zecile în RFG şi-n Franţa, în vreme ce generalii îşi umpleau casele cu tablouri.

Partea proastă era că şi artiştii se mai contaminau de la securişti şi o făceau pe zeloşii, turnîndu-şi colegii, deşi nu le-o cerea nimeni. Securiştii, care va să zică, se transformau în bine, pe cînd artiştii neacoperiţi deveneau un fel de semisecurişti acoperiţi şi erau mîndri cînd generalii îi luau în seamă şi-i invitau, în afara serviciului, la o cafea din confiscări.

De asta e bine să stea fiecare la casa lui, că începi să-i încurci pe unii cu alţii. Securiştii se ratau şi ca securişti, şi ca artişti. În loc să le strice ei viaţa artiştilor, cum ar fi fost nomal, le-o stricau artiştii pe a lor. Iar dacă, sărăcuţul de el, securistul mai avea şi niţel talent, o încurca de tot.