Averea din cuvinte nescrise

Apariţia noului limbaj al guvernanţilor ne conduce la un nelimbaj

În vacanţă, zilele acestea am recitit - mai întâi citind excelenta prefaţă a lui Vasile Morar - "Ciocoii Vechi şi Noi" al lui Nicolae Filimon, în eleganta ediţie a "Bibliotecii pentru toţi". Sunt deplin recompensat de lectura acestui prim veritabil roman al literaturii române, îndeosebi prin descrierea amănunţită şi voluptuoasă a societăţii româneşti de acum două veacuri.

Era o vreme a "nelegiuirilor şi despoielilor", a ţăranilor "cărora le dăm fum de ardei şi le punem fierul roşu pe piept ca să le luăm bănişorii din pungă" şi a "slugăriei" prin care se săvârşeau toate acestea. E vorba despre domnia fanariotă a lui Caragea Vodă când funcţiona regula "din douăzeci şi unu, mie douăzeci şi ţie (la visterie) să-ţi dau una".

Şi cum să nu te duci cu gândul la ziua de azi, când însuşi autorul arată că "în timpul acela, ca în toţi timpii, jafurile şi mâncătoriile nu se făceau aşa de-a dreptul. De la domn până la zapciu,  toţi pe atunci furau cu mijloace delicate şi cu o iscusinţă atât de mare, încât hoţul îşi asigura inviolabilitatea şi nu se expunea la umilire".

Iată un dialog al hoţiei iscusite:
" - ... să dobândim chiverniseală şi să strângem stare cu orice preţ
- Cu orice preţ?
- Da.
- Cu alte cuvinte: să furăm, să jefuim?
- Şi de ce nu?
- Da' bine, ce faci mustrării de cuget?
- Această slăbiciune să o lăsăm pe seama femeilor cu istericale... Ia spune-mi mai bine, ce dai să te fac ispravnic?"

Astăzi, se pare că nici femeile acestei chiverniseli (cu sau fără istericale) nu mai au mustrări de conştiinţă. Cât de actual sună cuvintele despre "acea popularitate trivială care în zilele noastre deprinde pe atâţia oameni slabi de minte a fi impertinenţi, sub cuvânt că sunt independenţi"?

În destinul personajului principal, ciocoiul nou, Dinu Păturică, îşi află semnificaţia trei dintre zicerile populare cu care ne-am obişnuit să ne mai alinăm necazurile când ele ne lovesc şi nu se întrevede vreo ieşire din rău spre mai bine: "Timpul face şi desface", "Se-nvârte roata norocului", "După faptă şi răsplată".

Fiindcă sunt atât de puternice, aceste cuvinte simple nu au nevoie de explicaţii. Mi-a plăcut totuşi adăugirea lui Nicolae Manolescu, că pentru "ticăloşia ciocoiului, la sfârşit, nu mai există nici un colţişor de pământ care s-o îngăduie... Aici nu încap tranziţii. Roata norocului iubeşte extremele".

Nu mi-am propus să politizez cu tot dinadinsul semnificaţia romanului. Prea des auzim însă reacţia în faţa legii a vreunui chivernisit clamând "politizarea cazului". Acum nu e vorba despre a politiza vreun caz penal, ci tocmai despre ceea ce ne trebuie într-un stat de drept, a penaliza un caz politic. Căci în politica actuală vorbim şi scriem rău, fiindcă nu ne simţim siguri pe ceea ce gândim şi nu suntem dornici să afirmăm ceva fără ambiguitate.

Apariţia noului limbaj al guvernanţilor ne conduce la un nelimbaj, adică un limbaj indescifrabil pentru oamenii care sunt dornici să ştie simplu ce va fi.

Cuvintele, cele vitale pentru democraţie, în aprecierea inegalabilului istoric şi ziarist Tony Judt, aflat acum pe patul unei teribile suferinţe, "nu sunt doar mijloacele prin care trăim împreună, ci parte a ceea ce trăim împreună" (New York Review of Books, datat 15 iulie 2010).