Băiatul învăţătorului Popescu

Zice ca vrea sa rada de tot ce se in­tam­pla in jur, dar, de fapt, plange. Zice ca nu ii este dor, dar ii este. De varstele care s-au dus. De vocile care il cheama din departarea acestor varste. De ziua cand tatal sau, in­va­tatorul Traian Popescu, s-a intors de pe front impodobit cu trei rani si o de­co­ratie. De satul mehedintean Dan­ceu, in care a scris cu salcamii de prin gradini, cu stelele de pe cer si cu roua cea multa de pe iarba si mai mul­ta a campului pri­ma sa poveste. O poveste in care, impins de ne­sa­bu­­in­ta, a intrat el insusi, fara sa-si dea sea­ma ca n-o sa mai poata sa mai iasa. Si n-a mai iesit. De acolo, din po­­veste, ii este dor. De acolo se uita cu lumina ochilor infri­gurata la cum a trebuit tatal sau sa se desparta de car­­tile din casa, de cele mai multe din­­tre ele, intr-o dimineata geroasa de i­arna, de iarna, da, cu toate ca era pri­­mavara sau toamna, de­oa­re­ce car­ti­le respective erau foarte peri­cu­loase pen­tru noile vremuri! Nu insa si pentru copilul care se uita din po­veste la su­­fletul trist al tatalui sau si la su­fletul tot asa de trist al cartilor alun­ga­te, de fapt, rugate cu frumosul sa ple­ce, caci asa facuse invatatorul Traian Popescu, le rugase frumos si chiar le ceruse iertare.
Dupa care au trecut anii, au tot tre­­cut, iar baiatul invatatorului din Dan­ceu nu mai voia neam sa iasa din po­­veste, stia si pe unde, si cum, dar nu mai voia. Zicea ca vrea sa puna la loc car­tile acelea izgonite pe nedrept. As­ta dintr-o foarte mare mila fata de su­fletul parintilor si bunicilor sai, dar, mai cu seama, fata de sufletul lor, al car­tilor. Si le-a pus. Scrise insa chiar de el. Caci d-asta a si ramas acolo in po­veste. Intre timp, invatatorul Po­pescu a fost chemat iarasi la razboi, unul mai neindurator si mai lung de­cat celalalt din care se intorsese deco­rat. Fiul sau, desi stie bine ca n-o sa se mai intoarca, intrucat din raz­bo­iul acesta nu s-a mai intors nimeni, niciodata, sta tot mai singur acolo in poveste si-l asteapta.
Cum sa colorezi leul in albastru?

Cum sa-l transformi pe Shakes­peare in pasare?

Cum sa cauti mari sub pustiuri?

Si cum sa ceri o bere pentru calul tau?

Tatal s-ar mira de toate aceste naz­­batii ale fiului. Dar pana la urma ar intelege. Cu varsta acestuia s-ar im­­­pa­ca poate cel mai greu. Chiar va im­­p­lini 76 de ani?! Chiar! Pai, timpul curge si acolo, in poveste? Curge, dom­­nule invatator Popescu! Curge, lovi-l-ar boala! Insa D.R., baiatul dum­­neavoastra, se joaca in conti­nu­a­re. Caci mai are destul de colo­rat la via­ta asta atat de cenusie. fii mai are de plans, prefacandu-se ca rade. Si mai are de pus cateva carti la loc, in bi­­blioteca de acasa. fii mai are de as­tep­tat binele pe care l-a facut. Spre de­o­se­­bire de dumneavoastra, acesta chiar se intoarce. (Se stie doar ca bi­nele facut nu trebuie sa ramana ne­pe­depsit!). Bine insa ca mai are si niste loc in suflet pentru rani. D­e­oa­re­ce dum­­nealui ii cam place sa va calce pe urme, impodobindu-si sufletul cu rani. Indeosebi, vara, in timp ce trece o caruta cu mere pe cer. Si ploua alb, si in poveste, si in lume.

Citește pe Antena3.ro

Ucraina a atacat pentru prima oară Rusia cu rachete ATACMS. Reacția Moscovei