Banii furați în criză n-au ieșit din România

DNA se afirmă ca o organizaţie care are foarte multe dosare de instrumentat. Dar, în acelaşi timp, are la fel de multe prejudicii de recuperat şi în această privinţă nu prea se face remarcată. Deşi “îndemnul” fratelui mai mare, american, sună limpede: Eradicaţi corupţia, recuperaţi prejudiciile!

Bine, bine, dar dacă banii furaţi pe timp de criză nu mai sunt în România, ce să se mai recupereze? Păi, din câte se vede, economisirea n-a scăzut, leul s-a depreciat modic, semn că fondurile deturnate ar mai fi aici. Şi asta pentru că dobânzile nu s-au micşorat agresiv. N-au urmat trendul indicat de cei mai trendy analişti ai momentului. Dimpotrivă, dobânzile au rămas la un nivel care le-a permis să scoată în evidenţă lăcomia celor ce ar fi putut să expatrieze banii şi cărora li s-a promis protecţie politică.

Sigur că temeri că masa monetară se va comprima în paralel cu valuta ce putea pleca au existat. Motiv pentru care s-a urmărit cu obstinaţie ca rezerva valutară să fie mare şi plasată la termene ce o făceau rapid lichidă. De aceea s-au luat mulţi bani de la FMI, dar care s-au înapoiat fără a fi utilizaţi, deoarece nu s-au expatriat banii furaţi. Ca urmare a acestui fapt, PIB-ul s-a comprimat în criză, dar masa monetară a crescut continuu. 

Aşadar, DNA, potrivit misiunii sale, reamintite de SUA, trebuie să procedeze la recuperarea în scurt timp a prejudiciilor, având în vedere că reperele evocate arată că banii sunt aici şi e doar o chestiune de expertiză să fie identificaţi şi recuperaţi.

Nu ştiu dacă în acest demers DNA s-a lovit de lipsa de cooperare a serviciilor de informaţii, pentru că dacă a reuşit să instrumenteze cazurile, însă fără recuperarea prejudiciile, se vede că informaţii a obţinut. Ceea ce ar sugera că problema recuperării prejudiciilor nu s-ar regăsi la nivelul serviciilor, ci în modul de funcţionare al DNA.

Dar haideţi să vedem cum a evoluat datoria publică a României. A crescut în criză de la 13% la 40% din PIB, pentru a finanţa deficitele bugetare uriaşe de 9,5% din PIB din 2009, de 6,9% din 2010 şi de 5,4% din 2011. Iar de la datorie, dăm o căutare pe internet, ajungem la wikipedia, şi ne uităm ce scrie în dreptul ANRP. Vedem că e o autoritate ce se ocupă cu despăgubirea bunurilor naţionalizate numită pivot al corupţiei din România.

Până la îndatorarea masivă a României din anii de criză, pe fondul unor deficite bugetare mult peste limita de risc de 3% din PIB, prevăzută în Tratatul de la Maastricht, retrocedările au fost la scară redusă, la fel şi despăgubirile. Nu ne-am vândut sau retrocedat ţara, nu prea existau instrumente de piaţă. Deşi, dacă s-ar fi lansat IPO-uri în 2009, cum a făcut Polonia, probabil că n-am mai fi avut nevoie de un acord internaţional de împrumut.

Citește pe Antena3.ro

Un bărbat a îngropat 5 cufere cu comori de peste 2 milioane de dolari și a strecurat indicii într-o carte. Cine le găsește le păstrează

Dar până la urmă IPO-urilor au apărut! După ce a existat o mare reticenţă pentru instrumente de piaţă dintr-o dată s-a observat cât de folositoare sunt. Oare banii au ieșit mai întâi cu titlu de despăgubire, au ajuns în niște GDR-uri, şi apoi au intrat în IPO-uri? De aceea e nevoie de două vehicule de despăgubire, unul de ieşire şi altul de intrare? Ce contează că IPO-urile trebuiau făcute în 2009, ca să nu crească datoria publică de la 13% la 40% din PIB?! Că s-au făcut la companii deja bine capitalizate, în loc să se iniţieze la societăţi ce aveau cu adevărat nevoie de resurse şi management privat, ca să se eficientizeze?!