Când nimeni nu te mai crede

Marile războaie, revoluţii, fie şi micile răscoale au avut ca principal motor, dincolo de nemulţumirile mocnite, un lider care, cel puţin pentru o perioadă, a deţinut un rol mesianic în mentalul mulţimilor răzvrătite. Mulţi conducători emblematici care au schimbat destinele unor naţiuni, deşi au fost decretaţi dictatori sau criminali în analizele istorice, au reuşit în misiunea lor având în spate încrederea oarbă, credinţa şi convingerea maselor în misiunea şi teoriile celui urmat chiar până la sacrificiul suprem. Unde se află azi acel lider în spaţiul românesc?

Fără îndoială, cercetătorii pot demonta cu uşurinţă personalitatea oricărui răsfăţat al manualelor de istorie, găsind că până la urmă orice mare lider a sfârşit prin a fi devorat de propriile mase. Până acolo, însă, marcajele lăsate în evoluţia lor au făcut ca aceeaşi istorie să nu îi mai poată scoate din memoria socială, uşor, uşor fiindu-le iertate, trecute cu vederea şi cele mai atroce fapte. Iată un argument pentru care nu sunt puţin cei ce îi privesc cu regret, simpatie şi chiar religiozitate pe un Mao, Che Quevara sau Ceauşescu, pentru a da numai exemple ale secolului recent încheiat. Urmând cursul istoric, libienii îl vor regreta pe Gaddafi, egiptenii pe Mubarak şi asta doar ca o demonstraţie a incapacităţii noilor lideri, dar mai ales a lipsei de proiect al celor care s-au încoronat cu titlul de furnizori de libertate şi democraţie. Aici nu caut o apologie a “necesarei” dictaturi, a ordinii într-o societate evident aflate într-o periculoasă degradare oricare ar fi direcţia spre care se îndreaptă girueta.

Elita publică a României debutului de secol XXI, cu mici excepţii, este formată din generaţia diplomelor care au şi conţinut şi consistenţă intelectuală de carton. Este cea mai simplă explicaţie pentru care societatea se zvârcoleşte în agonie, prefigurând o degradare pentru care o limită inferioară nu a fost imaginată. Excluzând orice normă educaţională şi morală, orice filtru valoric, clasa conducătoare din Republica România este, cel puţin în ultimi 10 ani, o dovadă a goliciunii în care am părăsit direcţia spre ţara făgăduinţei, pentru a ne îndrepta spre desfiinţarea statală. Nu accept existenţa unui proiect secesionist cu numele România, dar cine, astăzi, ar mai sări direct din pijamale pentru a-şi apăra liderii şi evident patria? Pentru care lideri să laşi totul şi să spui “ori - ori”? Exaltaţii care îşi lipesc hainele şi frunţile cu scotch pentru a fixa un tricolor ambiguu nu sunt ţinta acestor rânduri. Mulţi dintre ei cred că pot rezolva problemele României, iar ca ei sunt mulţi, inacceptabil de mulţi, în funcţii publice de unde fac totul praf, pentru că aşa sunt ei în fond.

În relaţia lor cu poporul român, din ţară sau de aiurea, liderii României, în frunte cu premierul Victor Ponta şi prezidenţiabilul Crin Antonescu, au atitudinea bădiţului Ion în faţa măgarului din bătătură. El, prea convins că este înţelept în relaţia cu animalul. Măgarul, suficient de încăpăţânat încât să trateze sfidător orice proiect gospodăresc al stăpânului. Când liderii îşi tratează aşa poporul, când nu se trezesc din beţia puterii, halucinaţia (oricărei) opoziţii devine o nouă-veche opţiune pentru ... nimic concret şi constructiv. Căci fie şi numai continuând cu repere de genul Udrea şi Boureanu (lista este evident uriaşă), opoziţia este identică puterii: formată din obraznici deconectaţi de la normele bunului simţ. Aşa cum tot mai mult se comportă liderii actualei puteri, predispuşi la nepermise compromisuri şi porniţi pe protejat afaceri, decât să facă demonstraţii decente de demnitate, onoare, respect şi iubire de ţară. Un liberalism al cărui imagine este irecuperabilul personaj Becali, nu poate fi pentru nimic de apreciat. Gândea cineva că va avea şi PNL “o elită” de teapa lui Vanghelie de la 5? Probabil că numai cei care ştiu că liderii politici români contemporani nu sunt cu mult mai prejos decât mulţi dintre omologii europeni, dar inexistenţi în relaţia cu istoria propriilor partide, familii politice şi istoria naţională clădită de patrioţi cu dragoste de ţară. Acest tip de pseudo-personaje publice nu fac decât să ne arate nivelul la care se ridică educaţia şi pretenţiile românilor, dar, mai mult, interesul liderilor de a scoate poporul din atitudinea şi mentalitatea de sclav, de umilit şi pomanagiu, atât în ţară cât şi în relaţiile externe.

Dezinteresaţi şi incapabili şi să înţeleagă poziţia în care se află, aceea de lideri naţionali, cei care conduc destinele României au toată scuza că nu cunosc ideea de proiect, de ţintă, de scop, de misiune în care să angreneze întregul popor român. De partea cealaltă, chiar şi în condiţiile tot mai puţinei sale educaţii, poporul român nu are nicio scuză pentru că îşi alege lideri de asemenea factură, chiar dacă explicaţii s-ar găsi.