Cei care îşi iubesc sărăcia

Proverbele saracilor fac din saracie o virtute si un temei al moralitatii. In cartierul necajit unde m-am nascut, femeile isi indemnau fiii sa se insoare cu fete sarace si cuminti, ca si cum bunastarea e cauza cardinala a desfraului si dezbinarii. Cat de puternica e presiunea prejudecatilor de clasa mi-a dove­dit-o viata chinuita a unui prieten care a respins-o pe fiica unui universitar instarit, desi fata era frumoasa, vesela si-l iubea; in schimb, s-a luat cu o boccie plicticoasa si calica.

O pacoste care l-a istovit in permanenta cu o intrebare ma­sochista din categoria celor ce n-or sa primeasca niciodata raspuns: 'Da’ ce-oi fi gasit tu, ma, la mine, poti sa-mi spui?!'. Si fiindca amicul chiar nu putea sa-i spuna – ar fi insemnat sa explice un lucru care nici lui nu-i era tocmai clar –, ea l-a urat. A urat, de fapt, un efect al superstitiei ca saracia e destin, dar si o chestiune de merit.

Un artist de dinainte de razboi isi iubea nesfarsita stare de stramtorare in care vietuia intr-un chip propriu, definitoriu pentru o multime de artisti interbelici lipsiti de noroc, dar mai cu seama de educatia pentru izbanda: picta numai imagini ale pauperitatii. Daca intocmea o natura moarta cu pesti si legume, nu infatisa pestele proaspat si greu de icre, nici verdeturile in splendoare, cu roua imbiind ochiul la sanatate si adevar rural. Nu, el infuleca plin de obida pestele si ceapa, iar in expozitii aducea o compozitie marcata de puternice emotii negative.

O natura statica plina de adevar, dar si de oase si cotoare. Resturile unui pranz frugal, de intelectual falit. Fiu de taran, pictorul era firesc atras de motive satesti, dar naiba stie de ce nici acasa nu picta casele aratoase din centrul asezarii, ci margini de sat, margini de lume, pustietati cu trei coceni si o cioara bleaga. Ar fi putut sa-si ia, ca alti confrati, sevaletul si-ar fi putut rea­liza portrete atragatoare de case si acoperisuri boieresti. Ce puteai sa-i ceri insa omului daca pe el il chemau lipsurile tot spre mahala? Daca acolo se simtea el de-al lo­cului? Ce poti sa faci cand ti se agata cartierul si mitocul de picioare si te trag cu putere in jos?

In nici o tara din Europa nu s-au pictat, ca la noi, atat de multe pe­riferii, acoperisuri sordide, strazi care nu duc nicaieri, ogoare lasate de izbeliste, cotete, hambare povarnite, bojdeuci. Dar si un inventar de atelier auster, compus din ulcele ciobite, pensule boante, carpe jegoase si tot felul de resturi alimentare cu statut de embleme ale unei existente modeste, consolate cu un viitor confuz, insa, vorba aceea, cinstit. Acolo unde muzeele lumii ofera publicului festinuri imperiale, ale noastre expun doar mar­turia unor chefuri de man­sarda, cu vin prost si modele lihnite de foame.

Nu saracia e aici in cauza, cat o anume conceptie despre saracie, o resemnare cu ifos monahal in treptele de jos ale ambitiei. Traiul prost e, in felul lui, comod. Traiul bun are continuitate, razvratire continua contra unor invataturi paguboase, un tipar al demnitati cu un contur ferm, o veghe indarjita la prezenta, la felul cum te percep semenii si, peste toate, iubirea de confort si climat stimulator. Saracia contamineaza, la fel ca maladiile cele mai urate. Cu timpul, unii ajung sa considere traiul civilizat ca pe o culpa.