Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Un El şi o Ea sunt căsătoriţi de câţiva ani. Ea se simte geloasă; „Dacă El nu mă iubeşte, dacă mă va părăsi pentru altă femeie? Da, ceva e-n neregulă cu el, nu vine la timp acasă, nu mă îmbrăţişează aşa cum mi-aş dori”, spune femeia. El, la rândul lui, se gândeşte că „ea nu mă iubeşte, nu cred că mă poate iubi. Cred că o interesează doar banii mei; uite, ea e inteligentă şi frumoasă, eu sunt urât, am făcut şi burtă, nu, categoric, cred că nu are motive să mă iubească”! Acest cuplu este unul real, iar afirmaţiile lor sunt la fel de reale. Sunt căsătoriţi, dar fiecare se îndoieşte de dragostea celuilalt. Fiecare crede că „nu poate fi iubit” şi sufletul suferă! Frumuseţea şi inteligenţa ei n-o ajută prea mult în restabilirea credinţei „nu pot fi iubită”, iar banii lui îi sunt cu atât mai puţin de folos în acest sens. Amândoi trăiesc chinul geloziei, al îndoielii, al fricii de a fi părăsiţi. Căsătoria n-a izbutit să vindece sufletele şi minţile acestor tineri, a căror dramă are rădăcini adânci în tiparul mental „nu cred că mă poţi iubi, nu merit să fiu iubit, ceva nu-i bun, nu-i în regulă cu mine”!
Percepţia „nu cred că mă iubeşti” este una universală, prezentă în toate fiinţele, manifestă la noi toţi, dar în grade şi-n intensităţi diferite şi în forme la fel de diferite. Pentru unii, tiparul născut din credinţa „nu mă iubeşti, nu merit, nu se poate/nu cred să pot fi iubit” se arată în întreaga sa splendoare neagră în relaţia cu sexul opus, ca şi în cazul cuplului amintit mai înainte. Pentru alţii, tiparul se arată în relaţiile cu persoane de acelaşi sex sau în alte forme. Atunci când tiparul „nu cred în dragostea ta” a acumulat energie, a şi devenit program subconştient, iar programele ne atrag în relaţii şi-n situaţii de viaţă, care vor confirma credinţa noastră fundamentală, şi anume aceea că „nu avem motive să credem în iubirea cuiva”. Chiar şi atunci când puterea destinului, dar şi aspectele frumoase ale personalităţii, minţii şi sufletului ne aduc în situaţia fericită de a ne găsi un partener, a fi căsătoriţi sau a fi împreună într-o frumoasă poveste de dragoste, credinţa cu rădăcini în copilărie va rodi într-un fel nefericit pentru noi. Îl putem recunoaşte de la o mie de leghe distanţă, pentru că el ne determină să simţim, să gândim şi să ne comportăm aşa cum n-am vrea.
Ne trezim roşi de gelozie şi de îndoială într-o relaţie care ar putea să ne mângâie sufletele. Ne trezim strânşi cu un soi de menghină nevăzută într-o stare de neîncredere, care ne distruge sistematic relaţia, căci orice mică abatere a partenerului riscă să fie interpretată în sensul credinţei „nu mă iubeşti, nu am încredere în tine, mi-e teamă că ai să mă părăseşti”!
În alte cazuri, credinţa „nu se poate să mă iubeşti” îţi spune că eşti iubit pentru bani, pentru privilegii, că tu, prin tine însuţi, nu eşti capabil să trezeşti iubirea celuilalt. În cazurile mai grave, atragem către noi exact acei parteneri care confirmă scenariul mental întru totul, adică se comportă cu adevărat ca şi cum ne-ar iubi doar pentru bani, ca şi cum nu ne-ar iubi, ca şi cum ne-ar face doar să suferim. În copilărie, putem percepe că nu suntem iubiţi şi dacă mama nu ne-a îmbrăţişat când am luat nota 5. Mintea percepe instantaneu „mama nu mă iubeşte”, apoi orice altă experienţă, în care nu se întâmplă ceea ce aşteptăm, ne întăreşte tiparul. Realitatea minţii devine aceea că nu suntem iubiţi. Dar sufletul nostru ştie că-i doar o percepţie omenească, pe care tot noi o putem schimba. Credinţa „nu cred că mă iubeşti” pune la îndoială dragostea altora, dar şi faptul că am merita să fim iubiţi noi înşine. Consecinţele acestei credinţe sunt uluitoare în viaţa unui om. De aceea, tiparul trebuie demascat, recunoscut, înţeles şi asumat atunci când avem continuu probleme în dragoste.
Să crezi că eşti şi poţi fi iubit, aceasta-i cazna celui care nu crede în iubire şi asta poate vindeca mintea rănită prin propriile percepţii. Să treci prin imaginaţie fiecare moment în care ai fost mângâiat, fiecare clipă de iubire, să ierţi fiecare moment în care te-ai simţit trădat, învins, dezamăgit sau supărat pe o persoană iubită înseamnă să purifici în tine credinţa că nu eşti iubit. Sufletul ştie că numai iubirea este reală, dar mintea ne-a învăţat pe toţi să credem invers.
Vindecarea apare în suflet şi-n minte atunci când mintea înţelege ce spune inima, şi anume „să crezi că eşti iubit”! Să crezi că te iubesc şi fluturii, şi gâzele, şi pomii, şi copiii, şi mările, şi munţii, şi oamenii toţi şi
n-ar fi fals să crezi, căci în toate acestea-i iubirea divină, iubirea reală, nu absenţa iubirii, care-i numai în minte! Înţelepţii spun că numai Iubirea este reală, ea e Dumnezeu, iar restul e doar iluzie. Nouă ni se pare că-i pe dos, dar niciodată nu-i prea târziu să căutăm singuri adevărul!
Citește pe Antena3.ro
